Timpul reunificării și sensul principal al naţiunii

Întotdeauna oamenii au căutat să se asocieze în grupuri şi comunităţi. Scopurile lor erau şi sunt: producerea bunurilor materiale şi culturale, apărarea acestora şi apărarea vieţii. Unii – ştim care s-au asociat pen­tru păcăliri, jafuri şi parazitism. Asocierile umane sunt create de către un cineva ori se constituie în mod firesc. Toate formele de asociere a oamenilor (polisul, feuda, breasla, diverse uniuni) au avut şi au un scop comun: scopul economic.

Anume factorul economic asigură existenţa oricărei asocieri umane; faptul acesta determină adoptarea de către cei asociaţi a măsurilor specia­le de protejare a economicului, îndeosebi prin constituirea şi menţinerea anumitor structuri statale şi sociale. Trebuie de menţionat: scopurile eco­nomice ale asocierilor rar când transpar clar, de regulă, ele sunt voalate de „accesorii” culturale şi religioase.

Structura organizaţională supremă de asociere a comunităţilor umane, ce stă deasupra asocierilor profesionale şi de clasă, este comunitatea naţi­onală (naţiunea).

Elementele definitorii ale naţiunii (teritoriu de formare comun, limbă comună, obiceiuri şi tradiţii comune, istorie comună, conştiinţă comună) se constituie şi se acumulează pe parcursul multor sute de ani până la epoca coacerii depline, când cele mai largi segmente de populaţie con­ştientizează comunitatea originii şi comunitatea intereselor.

Apariţia structurii etnice de asociere este legată de realitatea dură a luptelor economice cu alte comunităţi etnice — rivale şi inamice. Separarea unui popor în unitate istorică etnică este dictată de către necesitatea apărării în comun a intereselor economice.

Desăvârşirea formării naţiunii are loc în epoca ridicării capitalismului,  când luptele economice dintre state pentru teritorii cu importante materii prime, pentru braţe de muncă ieftine şi pentru pieţele de desfacere devin  mai feroce şi implică un număr tot mai mare de populaţie. În ţările europene cu capitalism clasic, forţele interesate în apărarea economiei ţării erau constituite din burghezia băştinaşă şi intelectuali, tute­laţi şi susţinuţi de mâna forte a monarhului luminat.

Gradul de securitate economică şi de prosperare a ţării e în funcţie directă de calităţile morale, caracteriale şi organizatorice ale celor „trei balene” susmenţionate. De „regulile de joc” impuse de clasa politică depinde cum vor „juca” dominaţii, depinde cultivarea la popor a virtuţilor civice, depinde coeziu­nea naţională.

Coeziunea naţională este utilizată de statele puternice pentru a aservi statele slabe, iar ultimele o utilizează pentru a ţine piept expansionismului celor puternici. Epuizarea resurselor de materie primă şi acutizarea problemei pieţelor de desfacere, care a devenit problema numărul unu, vor determina şi pe viitor pe de o parte — continuarea politicii naţionale expansioniste a sta­telor puternice, pe de altă parte — persistenţa necesităţii apărării naţiona­le economice în statele slabe.

În statele puternice, expansioniste, apărarea intereselor economice de poftele altor state puternice este tot naţională, deoarece, conform legităţi­lor sociale, comunitatea naţională se constituie, în interior, ca stat, iar în experior, se manifestă ca naţiune.

Actualmente, ideologia de stat din S.U.A. aşa  afirmă: „Scopul naţi­onal suprem al nostru este securitatea economică a S.U.A”. Acest adevăr este valabil pentru orice naţiune, însă nu toate naţiunile îl declară ferm şi deschis. Ceea ce e mai trist — nu toate naţiunile conştientizează acest adevăr (raportat la propria ţară).

Despre naţionalul şi naţionalismul propriu, în statele puternice se vor­beşte mai rar decât în statele slabe, fiindcă la puternici naţionalismul este deja solid materializat în structuri statale şi legi eficiente, care, fără multă vorbă, apără interesele ţării.

Frecvent se vorbeşte despre naţional şi despre naţionalism în statele slabe, cu ocârmuire slabă, în ţări, unde apărarea economică prin naţiune este insuficient întruchipată în legi şi structuri statale. Praznicul e visat de cel înfometat, nu de cel sătul…

Naţiunea, în interior, nu este omogenă social, însă în exterior ea apare ca o unitate — unitate a teritoriului, unitate a economiei, unitate lingvisti­că şi cultural-istorică.

Comunitatea teritorial-economică şi comunitatea lingvistică generea­ză unitatea psihologică a naţiunii. Fireşte, în diferite zone teritoriale, se remarcă particularităţi locale.

Viaţa socială a etnosului, scria Hegel, presupune existenţa unor condi­ţii necesare coabitării — cum ar fi o anumită comunitate a criteriilor de apreciere, comunitate a raţionării, a opiniei publice, a modurilor de solu­ţionare a cardinalelor probleme economice şi social-politice. Anume în etnos are loc procesul de acumulare a valorilor moral-culturale şi a experienţei pozitive, are loc reevaluarea vechilor valori şi adopta­rea etaloanelor normativ-rituale pentru toate sferele comunităţii etnice. Cum am menţionat, rolul decisiv în formarea trăsăturilor psihologice comune şi în formarea etaloanelor naţionale îl are clasa dominantă. Până la anumite margini, dominanţii impun dominaţilor acceptarea normelor sociale comune şi „regulile jocului”.

„O parte din gândurile dominanţilor într-adevăr sunt general accepta­bile pentru comunitatea respectivă la etapa istorică concretă. Insă o anu­mită parte a opiniilor şi a etaloanelor clasei dominante sunt gânduri şi etaloane menite să le conserveze privilegiile. Aceste etaloane egoiste, de­sigur, sunt drapate în mantia intereselor naţionale” (S. Koroliov).

De aceea, la polul dominat al societăţii, există o sumă de idei şi prac­tici relativ autonome, de ordin economic, cultural (inclusiv folclorul) şi religios de apărare în faţa intereselor meschine ale dominanţilor. Există o anumită falie între polii societăţii, uneori foarte profundă şi antagonistă. Cu cât polul dominant al unei naţiuni este mai imoral, mai hrăpăreţ, mai incompetent şi mai lipsit de caracter, cu atât falia — ruptura pe verti­cală între polii sociali este mai profundă, cu atât etnosul este mai puţin solidar, mai scindat. Scindarea şi lipsa de solidaritate etnică se manifestă în toate relaţiile principale — pe verticala dominanţi-dominaţi, pe orizon­tală (în mijlocul poporului) şi în faţa forţelor atacante parazitare, armate şi economice, băştinaşe şi venetice.

Astfel, calităţile şi viciile polului dominant sunt, alături de factorul teritorial, factorii decisivi în evoluţia unui popor. De calităţile şi viciile dominanţilor depinde totul — economia, cultura, echilibrul social şi prosperarea.

Vai de steaua poporului cu clasa dominantă excesiv de alterată şi in­competentă! În asemenea ţări treburile merg prost, populaţia este agresivă şi naţional autoagresivă; naţionalismul defensiv e aproape absent, nu iau suficiente măsuri de apărare a intereselor economice ale naţiunii. Aceste naţiuni nenorocite devin pradă economică a altor etnii, uneori mai puţin numeroase, dar mai solidare, mai energice şi mai şmechere. Atârnă pericolul dispariţiei din istorie.

În orice naţiune se constată divergenţe de opinii, faptul e firesc — contradicţiile interne nedestructive sunt inerente evoluţiei sociale. Balanţa socială rămâne stabilă, când divergenţele de opinie nu sunt  prea mult timp extreme. Suprimarea tendinţelor naţional distructive este  cerută de imperativul păstrării unităţii etnice. Cercetătorii etnosului evidenţiază, în interiorul lui, două grupuri de tendinţe contradictorii: tendinţe protective de izolare relativă şi tendinţe de dizolvare în alte etnii. Marionetele antinaţionale din mass-media de la noi văd în naţiune, în mod daltonic, doar primul grup de tendinţe. „Daltonicii” prezintă naţiu­nea ca o „încarcerare”.

Popoarele, la care predomină primul grup de tendinţe, rămân în istorie (aşa cum s-au menţinut, din antice timpuri, armenii, grecii, evreii ş.a.). Popoarele, la care predomină al doilea tip de tendinţe, dispar. Astfel au dispărut celţii, sciţii etc etc etc. Atacurile antinaţionale vizează dispariţia din istorie a poporului ata­cat. Acestea fiind spuse, este clar de ce factorul naţional din statele slabe a devenit ţinta numărul unu a forţelor parazitare. În prezent, statele slabe sunt supuse unui tir dirijat de intoxicare ideo­logică cu scopul denigrării şi compromiterii ideii naţionale.

Prin intermediul ziarelor pretins „intelectuale”, marionetele forţelor parazitare lucrează asupra pervertirii ideologice a intelectualilor naţiuni­lor atacate. Se aşteaptă ca intelectualii intoxicaţi cu ideologie antinaţiona­lă să meargă în popor cu cântecelul — diplomă a „sincronizării”, ultimul răcnet al „filosofiei” special elaborate pentru nătângi — dezicerea de ideea naţională.

Dar această „filosofie” nu e chiar nouă — de multe sute de ani sună în urechea omenirii cântările de sirene cosmopolite. Cum se ştie, cosmopo­litismul, care afirmă că omul este cetăţean doar al lumii, vizează demola­rea apărării statelor atacate şi nu este decât un instrument ideologizat de supunere şi înrobire economică a popoarelor.

Mercenarii forţelor parazitare neagă necesitatea organizării societăţii sub formă de etnos şi îndeamnă popoarele statelor slabe la nihilism şi dispreţ faţă de propria cultură naţională, la indiferenţă sinucigaşă faţă de nevoile şi scopurile propriei naţiuni.

Trebuie de conştientizat clar, că măsurile fireşti şi vital necesare, care în interiorul ţării sunt măsuri de stat, iar în exterior — naţionale, reprezin­tă unicele măsuri în stare să asigure neatârnarea economică şi politică a unui popor.

Uitaţi-vă la statele puternice şi prospere! Toate au ajuns la prosperitate urmărind interesul naţional major al lor. Nici unul din aceste state nu a renunţat şi nici nu renunţă la valorile naţionale. Acolo, interesele supreme se numesc interese naţionale!

Aşa, japonezii se conduc de principiul „Cultură japoneză, tehnologii occidentale”. Americanii promovează insistent, pe toate meridianele lumii, imagi­nea mitizată a „stilului american de viaţă” și ideea „SUA – în primul rând!”… Francezii, în multe privinţe contrapun cultura franceză culturii ameri­cane. Cultura germană este vizibil nuanţată în marele concert polifonic al lumii. Dacă se potriveau nemţii tâmpeniilor cosmopolite, nu mai demolau zidul din mijlocul Berlinului, nu-şi mai întregeau ei naţiunea şi nu deve­neau astfel cel mai puternic stat din Europa. La alte popoare prospere — aceeaşi protejare reală a naţionalului, a intereselor naţionale. Aşa că naţiunile mici şi mijlocii cu atât mai mult nu se pot lepăda de cea mai eficientă autoapărare economică — naţiunea matură.

Cu acest prilej, un cercetător scria: „…în condiţiile de rivalitate între naţiuni nici un stat nu-şi poate permite să neglijeze educaţia naţională a supuşilor săi. Aceasta cu atât mai puţin cu cât statul e mai mic şi mai puţin puternic”.

Apropo, nu credeţi că au venit timpurile să devenim un stat ceva mai mare şi mai puternic? Timpul reunificării românilor.

Mercenarii, ideologii antinaţionali încurcă, în mod special, naţionalis­mul defensiv cu şovinismul. În realitate, naţionalismul defensiv se deose­beşte de şovinism precum cerul de pământ. Şovinismul — sentiment, şovinismul-atitudine şi şovinismul-politică de stat este produsul mentalităţii popoarelor cu ambiţii imperiale, cuceritoare. Şovinismul serveşte la alie­narea colonială a popoarelor aservite economic.

De regulă, şovinismul popoarelor colonizatoare induce amplificarea naţionalismului defensiv la popoarele dominate. Până când nu sunt lezate interesele economice şi culturale legitime ale unei etnii, nu se acutizează naţionalismul defensiv al poporului lezat.

Românii nu au fost şi nu sunt şovini. Nu românii au lezat interesele economice şi culturale ale altora, ci alte popoare au lezat interesele eco­nomice şi culturale ale românilor. Şovinism antiroman au manifestat tur­cii, maghiarii, ruşii, austriecii, care au parazitat pe poporul român. Să mai amintesc de parazitismul economic al unei anumite etnii graseiante? Românii din nordul Bucovinei şi din Basarabia istorică, mai ales ulti­mul deceniu, suferă de agresivitatea unui nou ivit şovinism — a şovinis­mului ucrainean.

Amplifică manifestările naţionalismului de protecţie activitatea unor grupări de minoritari etnici bine organizaţi şi parazitar orientaţi, puşi pe ocuparea posturilor importante din economia, clasa politică şi elita cultu­rală a unui stat-gazdă. Sunt năpădite „locurile calde”, locurile-cheie — comerţul, băncile, corpul diplomatic, justiţia, mass-media.

Fireşte, mi toţi minoritarii etnici sunt membri ai comandourilor cuceri­toare. Printre minoritari poţi găsi mulţi oameni corecţi, cumsecade, loiali şi simpatici.

În ţara cu infiltraţii organizate de minoritari, majoritarii devin naţiune dominată economic.

Statele slabe sunt istovite de cui nu i-i lene — de ciocoii autohtoni, de mafia autohtonă, de ocârmuirea mediocră şi coruptă, de grupările minorilor etnici orientaţi spre parazitism. Statele slabe au un naţionalism distrofic. Aici e rădăcina principală a majorităţii nevoilor noastre.

Ridicarea unui stat sănătos necesită trei piloni principali: naţionalism defensiv, legalitate şi moralitate. La rândul său, statul sănătos ia măsurile decisive pentru conservarea şi extinderea valorilor naţionale şi pentru asi­gurarea securităţii economice.

Cum să ridicăm societatea şi naţiunea noastră, când clasa politică e anaţională, coruptă şi falimentară, iar poporul e dezorientat şi lipsit de solidaritatea necesară?

„Din toate forţele care edifică realitatea, moralitatea e prima” (Albert Schweitzer). Gânditorul umanist A. Schweitzer, desigur, are dreptate, însă unde-s acele forţe ce pot impune societăţii, şi în primul rând clasei dominante, principiile legalităţii şi moralităţii?