La 17 noiembrie 1918, Bela Kun, însoţit de un grup de tovarăşi de idei, deghizaţi în medici militari, s-a reîntors în Ungaria, din Rusia sovietică, şi, la puţină vreme a întemeiat Partidul Comunist Maghiar, iar apoi „Grupul comunist român” din care făcea parte şi „grupul maghiaro-român, format din foştii prizonieri de război, din Siberia. Grupul şi-a început imediat activitatea ,,revoluţionară” în satele din Ardeal, împrăştiind mulţi bani şi „milioane de manifeste împotriva unirii”, precum şi „împotriva Armatei române, pentru demoralizarea acesteia”, dar şi pentru a crea în rândul populaţiei româneşti o stare de spirit potrivnică Armatei române, „de ocupaţie”. Se urmărea deci ca Armata română din Ardeal „să aibă tristul rol de a trece la represalii împotriva propriilor fraţi”.
Chiar de la început, Bela Kun avea drept scop imediat ca să atace, cu Armata roşie ungară, având şi sprijinul direct al Armatei roşii sovietice, Armata română de la Tisa şi s-o zdrobească pentru „eliberarea din mâinile oligarhiei române materile prime, industria, agricultura şi teritoriile”(Transilvaniei, n.a.) De altfel, preşedintele guvernului maghiar, contele Karolyi, a şi informat guvernul că „era doar o chestiune de săptămâni până când Armata roşie rusă va străpunge liniile româneşti şi va ajunge la graniţa estică a Ungariei”. Acest plan a fost însă dejucat de Armata română, cu sprijinul celei poloneze şi cehoslovace, prin blocarea coridorului galiţian, împiedecându-se astfel „calea de contact dintre Ungaria sovietică şi Rusia sovietică.”
Cu toate acestea, Bela Kun, nerenunţând la ideea de a ataca Armata română de pe Tisa, a dislocat de-a lungul Tisei, şase divizii, care urmau să atace cele două divizii româneşti aflate acolo. Sub presiunea diviziilor ungare, diviziile româneşti au fost nevoite să se retragă. Dar, după trei zile, Armata română a început o puternică contraofensivă, astfel că în scurt timp „armata roşie ungară a fost strivită”, ia românii nu s-au mai oprit până la Budapesta.
După venirea la putere a amiralului Horthy Miklos, în octombrie 1919, acesta a preluat vechile idei ale Bela Kun, privitoare la politica de a ataca România pentru a alipi Transilvania la Ungaria. Într-un memorandum privitor la „reîntregirea ungară”, se preciza că era imperios necesar de a se distruge România, aceasta fiind socotită ca fiind „inamicul nr.1 al Ungariei”, faţă de care aceasta ,,avea cele mai mari pretenţii teritoriale”. „Până când va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menţinute relaţiile paşnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să continue să existe o organizaţie iredentisă activă”.
Pe baza acestor indicaţii, în Transilvania au fost create unităţi paramilitare, secrete, care urmau să contribuie la recuperarea acesteia de către Ungaria. Acestea se autodefineau „Armata naţională de eliberare maghiară”. Ele se pregăteau intens pentru un război psihologic pe termen lung împotriva României. În acelaşi timp, Budapesta desfăşura o intensă activitatea propagandistică, pe plan extern, vizând „necesitatea revizuirii tratatului” (de la Trianon, n.a.). Între altele, Ungaria a lansat ideea că „orice efort românesc de a asigura maghiarilor condiţii de acomodare era doar un aranjament de vitrimă, fără nici un fel de substanţă, făcut numai sub presiunea organizaţiilor loiale Budapestei.”
La puţină vreme după ce Antanta şi-a retras supervizorii, în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor (MVSZ). Între august 1927 şi octombrie 1940 liga a editat 228 de publicaţii în nouă limbi, dintre care 124 de cărţi erau dedicate Transilvaniei. Între acestea şi „Istoria Transilvaniei” în limba germană, pentru a câştiga sprijinul lui Hitler spre a-şi putea duce la îndeplinire dorinţele sale revizioniste. Acţiunile revizioniste erau coordonte de Federaţia Mondială a Ungurilor. Între altele, ea a dresat o scrisoare către preşedintele Roosevelt, prin care se cerea recăpătarea „graniţelor Ungariei străvechi”. Între cei ce a susţinut Ungaria în demersurile sale internaţionale a fost şi amabasadorul Angliei în Ungaria, acesta fiind convins că „România multinaţională se luptă cu probleme interne şi ar fi incapabilă să stopeze atacul Armatei Roşii”.
Trebuie însă făcută precizarea că ungurii nici nu doreau să se întâmple aşa ceva din moment ce în Comintern ei aveau o poziţie privilegiată, având cea mai largă reprezentare dintre ţările Europei de Est, constituind elementele de bază ale Cominternului până la desfiinţarea sa în 1943. Aceasta, în contrast cu România a cărei prezenţă era insignifiantă, comuniştii români nefiind prezenţi în nici o structură de conducere. Puţinii cominternişti români erau toţi agenţi sovietici. Între ei: Valter Roman, Leon Tismăneanu şi Vasile Luca. Situaţia ingrată a Partidului Comunist Român în cadrul Cominternului, acuzat de „deviaţionism social-patriotic”, se datora şi acuzaţiilor lui Lenin de nesprijinire a lui Bela Kun şi de sabotare a acţiunilor guvernului român.
La cel de al treilea congres al PCR, ţinut la Viena, în 1924, a fost ales secretar general ungurul Koblos Elek, prin care a dominat „aripa transilvăneană”, compusă aproape în totalitate din unguri. Pentru a se asigura că PCR va promova o politică de sprjinire a dezmembrării teritoriale a României, ca stat multinaţional, în care „minorităţile subjugate să se sprijine pe principiul autodeterminării până la secesiunea completă faţă de statul existent”, Cominternul a impus, în următorii 20 de ani, la conducerea PCR numai cetăţeni străini. Astfel „chestiunea teritorială şi revizionismul asociat acesestora au aliniat Rusia sovietică şi interesele maghiare, vizavi de România, atât la nivel de partid, cât şi de stat”.
Lasă un răspuns