Pretutindeni, în lume, dispar satele, ţăranii… Aşezările lor devin ogoare, antrepozite sau oraşe, dar mai ales, la noi cel puţin, părăginituri. Ţăranii ori ajung agricultori sau fermieri, ori, în România oricum, cei mai mulţi îşi iau lumea în cap, unde-or găsi de muncă. Ce putem schimba? Sau, măcar, ce putem păstra? Mai nimic. Putem păstra amintirea satului tradiţional românesc, cel care a adăpostit, cât a putut, o cultură populară cu rădăcini adânci şi un fel de a fi naţional mândru de arătat, cu bunele şi relele sale.
Când a împlinit vârstă de 90 de ani, Mircea Maliţa spunea că fiecare om trebuie să-şi aibă un spaţiu al lui, numai al lui, fie acest locşor oricât de mic. Iar când acest spaţiu, care e geografic dar şi spiritual, este al unui scriitor, el îşi va cinsti, prin ce mărturiseşte, locul de obârşie. „E o plăcere enormă – scria, cu ani în urmă, o elevă de la o şcoală de ţară – să priveşti, să te simţi în mijlocul satului că într-o casă părintească, să uiţi ce e rău şi să te uiţi pe calea binelui”. Iar acea fetiţă de la ţară, din „a VI-a”, a anunţat mesajul literar al scriitoarei care va ajunge mai târziu. Pe înţeles spus, un text care a fost compunere şcolărească e pus acum prefaţă de carte a unui prozator în toată puterea cuvântului.
Lumea, aşa cum se încăpăţânează să o vadă prozatorul Cristina Creţu, este frumosul, dar şi binele („Fă bine, să găseşti bine”, zice o bătrână din sat). Scrisul este, şi el, comunicare cu o lume cu oameni buni, dar şi de tot felul. Însă, în acelaşi timp, şi terapie sufletească, leac sau măcar alinare pentru necazurile şi năpastele ce dau peste om. Satul prozatoarei are multă duioşie, dar e şi sat aspru, cu destine şi fapte încrâncenate.
În cartea de proze scurte „Temple de trei zile”, Cristina Creţu „dă samă” doar despre ce a trăit, a văzut ori i s-a povestit. Nu-şi pune la cazne inspiraţia, căci, la urmă urmei, nu e viaţa mai bogată şi mai plină de toate câte sunt şi pot să fie decât orice poveşti cu cai verzi pe pereţi? Este „lumea satului unde am copilărit”, zice ea neted, cum ar fi spus Eminescu. Netedă este şi exprimarea prozatoarei; ea nu se pierde în metafore, ci povesteşte cât mai firesc viaţa, aşa cum e ea, fără înflorituri şi e de crezut totul, pentru că te cucereşte şi te supune sinceritatea, adevărul spuselor. Zgârcită în metafore, această proză. Dar şi când apare câte una, străfulgeră pagina: „Am plecat spre un alt cămin, faţă-n faţă cu altul, ca două oglinzi paralele, care ne furau tinereţea”. Sau: „Între noi hotarul lumilor se deschisese puţin câte puţin, cu un scârţâit uşor de uşă veche, fără să-mi dau seama, fără să-mi dau seama”. Sau: „Când cânta la acordeon, omul asta era numai mâini. Fiind lungi, parcă-i dansau degetele, veneau de undeva de sus, te acaparau”. Sau: „Totul părea încremenit în timp, iar bătrâna fusese lăsată acolo ca o dovadă vie că timpul e numai o iluzie”. Iar înaintea tuturor (dacă e îngăduită aici ierarhizarea), metafora de titlu a cărţii prin care numeşte corturile pentru nunţile ţărăneşti, cu stâlpii îmbrăcaţi în papură iar pereţii cu macate ţesute, „temple de trei zile, în cinstea bucuriei”.
Satul aceşti cărţi este satul postbelic din Marea Câmpie Română, cel de dinainte de a fi a început să-l spulbere de pe faţa pământului mai întâi furia colectivizării, apoi perversitatea de tip Bon pour l’Orient a modernizării, iar mai nou şi a mondializării. Un sat care seamănă şi nu seamănă cu satele lui Zaharia Stancu, Marin Preda, Marin Sorescu şi atâţia alţii, aici nenumiţi. Şi cartea Cristinei Creţu, tot „o felie de viaţă”, cum se cheamă o amintire povestită de ea, este. Din viaţa unei lumi aproape dispărută.
Lasă un răspuns