„Îmi place această muncă şi o simpatizez”, scria în cererea să de angajare în Securitate, în 1957, un viitor bizar şi repede trecător şef al spionajului românesc. Nu ştia nicio limba străină, dar era numit şeful agenturii externe, iar când „a fost făcut mare”, s-a speriat de moarte şi şi-a dat demisia (după care, peste câţiva ani a fost rechemat şi făcut şef şi mai mare). Şi totuşi, spionajul românesc nu s-a redus la asemnea secvenţe groteşti, deşi nici ele nu au lipsit. Dovezi generoasă ne dă temeinicul şi rigurosul istoric Florian Banu, care atacă temerar, într-o carte voluminoasă, (şi care, aflăm, a fost mult mai mare înainte de tipărire), subiectul pe cât de gingaş şi de incitant, pe atât de greu de ştiut şi povestit, al spionajului la români.
De ce temerar, gingaş, dificil? Pentru că: 1. Sinteze istorice pe tema în chestiune nu s-au prea scris; 2. Documentaţia trebuincioasă nu prea e, forţamente, la îndemână (multă informaţie a fost distrusă ori e încă ascunsă); 3. Perioada tratată – cea a regimului comunist – a fost, prin însuşi A.D.N.-ul lui, şi foarte secretoasă, şi foarte disimulată (inclusiv în documente oficiale dintre cele mai importante); 4. Fiind vorba de lucruri foarte apropiate de vremea de azi (cu protagonişti care trăiesc, poate şi cu acţiuni care încă „lucrează”), secretul absolut e de la sine înţeles.
„Lucrătorul de Securitate”, pe care Nicolae Ceauşescu îl vedea „un activist de partid într-un domeniu special”, nu era evident asemenea spionului-vedetă din cărţile şi filmele poliţiste (nici colegii lui occidentali nu sunt chiar aşa), adică mahmur dimineaţă după o băută şi o bătaie pe cinste, cu nişte isprăvi de-a lungul zilei – ceva documente sustrase contacte, urmăriri etc., iar seară, cină intimă într-un local discret cu iubita ori secretara bossului unei mari companii. În cele patru decenii de existenţa, spionajul comunist românesc a fost încercat, uneori în mod acut, de o dilema de-a dreptul hamletiană, formulată tranşant în termenii revoluţiei culturale chineze: „experţi sau roşii”? Oricum, garnitură de aur de intelligence din interbelic cam dispăruse (în frunte cu şeful ei, legendarul Moruzov) în perioada agitată care a urmat: manevrele ascunse ale lui Carol al ÎI-lea, rebeliunea legionară, poliţele plătite de Antonescu şi, apoi, marile epurări de după 23 august 1944, 6 martie 1945, 30 decembrie 1947. Iar la un alt personaj mitic al Serviciilor externe ale vremii, Eugen Cristescu, puterea comunistă a apelat prea puţin.
În structurile de spionaj abia născânde au fost băgaţi în grabă, multă vreme, tineri „cu origine sănătoasă”, majoritatea fii de ţărani săraci de prin Oltenia sau Moldova, îmbrăcaţi în grabă în haina militară şi şcoliţi cât s-o putea. Apoi, împrăştiaţi, pe funcţii, pe „spaţii”, pe misiuni. Textele temuților șefi ai Securităţii externe abundă în agramatisme şi construcţii de tot hazul, demne de Urmuz sau Ionesco, dar care trădează, nu o dată, şi oportunismul, „fugă de răspundere” – cum se zicea, indecizia calculată în luarea unei decizii. Generalul Pintilie: „Tov Guţan şi tov Popescu D-tru va chema la direcţie pe tov Duicaru (sic) şi veţi prelucra cu el […]. Pe viitor dacă vom merge pe drumul greşit, nerespectând hotărârile direcţiunii, va fi scos din muncă”. Generalul Al. Drăghici: „Există poziţia această de a merge în coadă elementelor înapoiate”.
Altă piatră de moară „în calea bunei desfăşurări a acţiunilor” erau relaţiile mereu nesigure şi riscante între partid şi Securitate, doi centri de putere care se temeau unul de altul şi se suspectau reciproc încercând, fiecare, să şi-l subordoneze pe celălalt (în general, confruntarea o câştigă mereu partidul). În ultimii ani ai regimului, relaţiile lui Nicolae Ceauşescu cu Securitatea se deterioraseră serios, iar secretarul general nu mai avea încredere în instituţie. „Ne aruncă informaţiile în ochi”, îşi amintea generalul Pleşiţă. Şi care mai povestea cum comandantul suprem se răstea jignitor: „Plecaţi de-aici cu agentura voastră nenorocită şi penetrată de legionari”.
Cartea istoricului Florian Banu este scrisă într-o viziune şi pe un ton de remarcabilă obiectivitate, spre deosebire de noianul de pamflete virulent anticomuniste, dar inconsistente ştiinţific care au inundat istoriografia momentului, dar şi documente oficiale, purtând chiar binecuvântare prezidenţială. Nu este, de aceea, exagerat să vedem în această carte un model de cum trebuie abordată de către istorici – şi nu numai – trecutul imediat, încă atât de fierbinte.
Lasă un răspuns