Iurie Roşca este astăzi probabil prezenţa cea mai controversată din agora românească de la răsărit de Prut. Spun controversată, nu contestată. Şi este aşa, nu pentru că ar avea o malefică influenţă covârşitoare, nici pentru că ar împrăştia vreun extremism periculos în rândul mulţimilor, nici prin excentricităţi şocante (în afara celor destinate mediului cult).
Impactul puternic al lui Iurie Roşca în sfera publică, mai ales asupra celor care-l cunosc de câtăva vreme, îl dă traseul lui singular în viaţa politică şi publică a R. Moldova. Din lider tânăr şi charismatic al cauzei reîntregirii românilor a devenit teoretician al echidistanţei Chişinăului, pe care-l doreşte „punte de aur” între Bucureşti şi Moscova. Din înflăcărat militant anticomunist a ajuns partener de guvernare rezonabil şi cooperant cu comuniştii nereformaţi ai lui Voronin. Astăzi, Iurie Roşca pare să se fi retras din politica activă sau cel puţin din prim-planul politicii, dar rămâne foarte activ ca universitar, politolog, publicist, unde, în continuare, surprinde şi şochează. Discursul sau ţine formal de retorica europeană; este unul dintre rarii teoreticieni de la Chişinău conectaţi la mişcarea de idei a Europei de azi. Dar mesajul sau este virulent antieuropean. Adică nu numai împotriva Uniunii de la Bruxelles, cu complicatele şi viclenele sale maşinării birocraticesti, ci şi împotriva idealurilor şi valorilor europene că atare.
Toate acestea, şi încă altele, se văd şi în cartea sa „Ortodoxie şi naţionalism economic”, apărută la Bucureşti. Carte lămuritoare pentru publicul din România, care însumează articole, prefeţe, interviuri etc. din ultimii ani. În „Cuvânt pentru lucrarea…”, Mariana Heroiu salută „revenirea lui Iurie Roşca în spaţiul românesc de dincoace de Prut”, după ce, mai întâi „admirat şi urmat de mulţi în perioada de început a activităţii sale politice, ‘perioada romantică’ – după cum o definea el însuşi, s-a trezit din ce în ce mai singur, fără camarazii care-l urmau, sau admirau, şi cu care, în focul luptei, şi-a împărţit şi bunele şi relele, şi împlinirile şi eşecurile, şi bucuriile şi tristeţile, şi viaţă şi muncă”. De ce „s-a trezit din ce în ce mai singur” nu vom lămuri însă aici. Dar răspuns da poate chiar această carte.
O carte înfiptă adânc, chiar prin titlu, în realitatea clipei – şi naţionale, şi planetare. Ortodoxia este religia „celor ce simt româneşte”, dar şi a ruşilor, şi a altora. În secolul XXI, religiile redevin un actant tot mai decis în viaţa profană a lumii şi e greu de spus dacă e bine sau e rău (oricum, în Congresul american, în urma unor proteste, s-a revenit zilele trecute la decizia de a se închide o subcomisie pentru problemele religioase). Iar naţionalismul, inclusiv cel economic, e în marş triumfal, chiar ca prioritate a statului, pe mari întinderi ale planetei, de la America lui Trump şi Anglia Brexitului la Rusia lui Putin, trecând şi prin vestul continentului european, Polonia şi Ungaria etc. Un globalist fervent ca politologul George Friedman argumenta de curând simbioza istorică dintre democraţia liberală şi naţionalism, fapt aproape de neimaginat până mai deunăzi.
Secţiunea cea mai incitantă din carte este, pentru cititorul român, ce gândeşte autorul despre neamul sau, aflat astăzi, din nou, în faţă unei opţiuni istorice capitale, căci îşi duce viaţa rupt în două state şi este ţinut blocat în această stare nedreaptă de către cei ce forţează mersul firesc al istoriei. Până la soluţie, pentru R. Moldova „trebuie un stat puternic, un lider autoritar. Nu nişte lideri, dar un lider autoritar, care să impună reguli şi să vegheze la respectarea acestor reguli, inclusiv în economie”. Cu precizarea (suficientă oare?) că „autoritar nu înseamnă ilegal sau dictatorial”. Cât priveşte locul acestui stat în lume, politologul povăţuieşte aşa: „Nu mai alerga la americani că să rezolvi problema Transnistriei. Cine te poate ajuta? Doar rusul, dacă ştii să îi propui ceva, fără să-ţi vinzi interesele naţionale”. Dar celălalt stat românesc, România? „O colonie la periferia Europei”, preia autorul cărţii sintagma economistului român Ilie Şerbănescu… „Românii (sunt) chiriaşi în propria ţară”, cu „o rată a depopulării consemnată doar în războaie”, o ţară care nu poate da decât „lecţii amare pentru R. Moldova”. Mai rău: pe cele două maluri ale Prutului, fiecare îşi are „propria viziune asupra ‘Patriei istorice’ (România sau Rusia) într-o „dezbatere extenuantă şi sterilă (care) minează stabilitatea politică internă, pericilitează integritatea teritorială a ţării şi consumă în van energiile colective”.
Aşa e, exact dignostic. Şi, atunci, ce-i de făcut? „Încetarea ostilităţilor pe marginea chestiunii identitare” între două „grupări fundamentaliste”. A-i numi însă „grupare fundamentalistă” pe românii majoritari basarabeni, inclusiv pe cei cărora le-a fost curmată viaţa de fostul ocupant, nu limpezeşte, nici linişteşte „dezbaterea extenuantă” în chestiune. Mai ales că în discursul sau, Iurie Roşca e cât se poate de grijuliu să dozeze farmaceutica „echidistanța” şi „neutralitatea” între Moscova şi Bucureşti. Lumea în care trăim acum, spaţiul postcomunist, spaţiul românesc al zilei sunt văzute tot în logica apusă (zic unii) a blocurilor antagoniste. Dihotomie, maniheism, ruptură parcă pe vecie în părţi disjuncte şi ireconciliabile. De aici, şiruri lungi de perechi antagonice, după modelul lansat de Bukovski: URSS-UE, raiul comunist-paradisul european, Uniunea Europeană-Uniunea Eurasiatică, URSS postbelică (cu Basarabia încorporată)-România Mare, deportările staliniste-deportările liberale (esticii care muncesc în Vest), iluzia comunistă-iluzia liberală. Iar în acest fel se tot poate continuă. Numai că în gropile sfinte de sub astfel de echivalente ambigui zac hecatombe de cadavre, destine şi idealuri frânte, state sfâşiate, popoare decimate. Iar una dintre cele mai lovite victime este însuşi poporul rus. Orice comparaţie şchioapătă, iar în istorie ele pot şchiopăta cumplit, până la mormânt. Aici, principiul echidistanţei şi cel al neutralităţii nu mai merg sau lucrează viclean; riscul este să te trezeşti soldat într-una dintre tabere şi, din păcate, nu neapărat în tabăra „celor buni”.
Şi nici peste invocata Patrie istorică nu se poate trece uşor. Acum câţiva ani, la ziarul unde eram director am dat acest titlu: „R. Moldova: Stat – poate, Patrie – niciodată”. A trebuit să părăsesc ziarul.
Cartea lui Iurie Roşca este, după cum se vede, mai degrabă una a căutărilor, decât a aflării; din tinereţe autorul şi-a păstrat în orice caz frenezia. După ultima pagină, te îmbogăţeşti şi cu răspunsuri, dar mai ales cu mai multe întrebări decât aveai la început. Ceea ce ar putea fi, la urmă urmei, nu doar folositor, ci şi benefic
Lasă un răspuns