Despre apelul la rațiune sau, în final, „qui… protest?”… (4)

  • Reducerea nivelului de pedeapsă pentru Abuzul în Serviciu

Şi în acest caz vom asculta vocea C.C.R.-ului: “Nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri politice.”; Anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultima instanţa.”

Ca şi în cazul pragului, îi revine legiuitorului dreptul şi obligaţia de a stabili nivelul sancţiunilor atâta vreme cât nu încalcă recomandările C.C.R..

Spaima că scapă “corupţii” şi „hoţii” este total nejustificată şi oricum ea nu trebuie rezolvată în acest fel.  Problema dovedirii că în spatele unui abuz în serviciu se află un furt sau un act de corupţie este problema procurorilor. Doar pentru că nu pot fi aduse probe (din varii motive) în sprijinul dovedirii unor fapte mai grave nu înseamnă că trebuie să creştem pedepsele pentru alte fapte mai puţin grave (şi mai uşor de dovedit). Să luăm următorul exemplu: Un criminal fuge de la locul faptei şi trece stradă printr-un loc nepermis. Este prins, dar nu se poate dovedi decât faptul că a trecut stradă printr-un loc nepermis. Este evident că nu putem modifică C.P.-ul (sancţionând trecerea prin locuri nepermise cu închisoare pe viaţă) doar pentru a nu permite acelui criminal să scape. Să nu uităm că există suficienţi zăpăciţi care trec stradă prin locuri nepermise din neatenţie sau pentru că se grăbesc să ajungă la serviciu. Un principiu de baz[ al dreptului (Vezi cap 4.) sună astfel: „Mai bine scapă 10 vinovaţi, decât să fie pedepsit un singur nevinovat”şi nu trebuie să renunţăm la el doar pentru răfuieli politice sau obiective vremelnice.

  • Îngustarea spectrului în care fapta este încadrată ca Abuz in Serviciu

În această privinţa Curtea Constituţională este categorică. În decizie se „constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsură în care prin sintagma îndeplineşte în mod defectuos din cuprinsul acestora se înţelege îndeplineşte prin încălcarea legii”.

De altfel chiar în momentul emiterii deciziei C.C.R. (iunie 2016) (Vezi cap13.1) preşedintele Curţii Constituţionale a României de atunci, Augustin Zegrean a ţinut să aducă lămuriri suplimentare: “Avem şi un document întocmit de Comisia de la Veneţia, la cererea Parlamentului European, a Consiliului Europei, nu a UE, pe această temă — reglementarea abuzului de putere, abuzului în serviciu. În toate ţările sunt preocupări în acest domeniu. În Europa, din câte am verificat şi am constatat, mai sunt 12 ţări care sancţionează cu închisoarea abuzul în serviciu, restul nu sancţionează. Adică nu-l sancţionează cu închisoarea.

Dacă este înţeles contextul exterior – pentru care ordonanţă 13 a fost doar un pretext – şi dacă fondul ordonanței a fost limpezit (Cap. 13, 13.1-13.7), discuţia despre forma ordonanței devine simplă, iar încercările de manipulare (Vezi cap 14) eşuează. Este evident – din punct de vedere logic – că oricare dintre criticile de formă (vezi punctele de mai jos) nu constituie o argumentație împotriva ordonanţei 13, ci doar – eventual – circumstanţe agravante pentru cazul în care ordonanţa nu ar fi fost justă (din punct de vedere etic) sau nu ar fi fost constituţională. Şi ele trebuie însă tratate şi dezamorsate fără patimă, (uneori chiar presupunând prin absurd că ordonanţa 13 ar fi fost o ordonanţă rea, greşită, imorală, neconstituţională, etc…).

  • OUG 13/2017 a fost dată pentru Dragnea

Chiar şi cei mai ezitanţi dintre contestatarii acţiunii Guvernului au vehiculat ideea că „O.U.G. a fost dată pentru Dragnea”. Nu se poate presupune că nu ştiau că o lege nu poate fi dată „pentru o persoană”, ci „pentru o faptă” (Vezi Cap 4.2); sensul acestei opinii este mai degrabă următorul: pentru ca Dragnea (în special şi alţi „penali” „corupţi” în general) să scape de o eventuală condamnare pentru abuz în serviciu (Notă: Dragnea are pe rol un astfel de dosar) s-a încercat scoaterea faptei de abuz în serviciu – chiar şi parţial – din zona „penală”. Cum însă articolului 297 alin 1 – aşa cum îl propunea O.U.G. 13 – nu i se pot găsi probleme de fond, această alegaţie nu se susţine. Oricât de mult ar fi urât liderul P.S.D.-ist, după cum nu putem da legi rele care să-l favorizeze pe cetăţeanul Liviu Dragnea nu putem nici să blocăm legi bune doar pentru faptul că îl favorizează pe cetăţeanul Liviu Dragnea.

  • O. U.G. 13/2017 fost dată noaptea „ca hoții”

O.U.G. 13/2017 a fost adoptată de fapt seara (~ora 9) în ziua de 31 ian 2017, în ședința de Guvern convocată pentru proiectul de buget. (Vezi Cap 12.1)

  • „Nu a fost așteptat avizul C.S.M.-ului”/”Avizul C.S.M.-ului a fost negativ”

Conform procedurilor oficiale, avizul C.S.M.-ului trebuia cerut, dar nu era obligatoriu. Faptul că nu a fost aşteptat răspunsul C.S.M.-ului nu este o problemă (iar C.C.R.-ul a confirmat acest lucru – Vezi Cap 16). C.S.M.-ul nu este chemat să se pronunţe (pe fond şi nici măcar pe formă) dacă o O.U.G. este injustă sau neconstituţională. Avizul C.S.M.-ului este de dorit doar din punct de vedere tehnic (adică strict legat de posibilitatea aplicării legii şi de claritatea ei) şi/sau în cazul în care se reglementează funcţionarea C.S.M.-ului în special (şi a Justiţiei în general).

  • O.U.G. 13/2017 nu era trecută pe ordinea de zi (și nici pe lista suplimentară)

Da! Într-adevăr OUG nu a fost trecută pe ordinea de zi (şi nici pe lista suplimentară). Pe de altă parte, exista deja un subiect important pe masă (bugetul), ce putea oricând să schimbe şi ora şi conţinutul discuţiilor din Guvern. Şi mai mult, în aceeaşi şedinţă, Ministrul Justiţiei Florin Iordache a înaintat (şi a obţinut) aprobările necesare pentru alte 2 proiecte de legi (printre care se afla și legea graţierii).

  • S.M.-uș / D.N.A.-ul / Președintele / A.P. / P.G. s-au declarat împotriva OUG 13

C.S.M.-ul s-a declarat împotriva O.U.G. 13 – la început declarativ şi apoi, din considerente vădit politice, (vezi Cap 13) prin sesizări la C.C.R.. La fel şi D.N.A.-ul, Președintele, A.P. şi P.G. – direct sau indirect. Poziţiile şi acţiunile acestor instituţii trebuie luate în seamă, însă importanța instituţiilor (şi a persoanelor) nu este însă un argument în sprijinul validităţii opiniilor susţinute de acestea. (vezi cap 14.2.1). Mai ales că, la final, CCR-ul (1) a respins plângerea CSM-ului şi (2) a admis existența unui conflict instituţional între Guvern şi Justiţie (DNA în special), conflict generat tocmai din DNA. (Vezi cap 16).

  • Strada a fost împotriva (strada ca sursă de adevăr)

Nici numărul nu este un argument (vezi Cap 14.2.3. și Cap 9)

  • A fost favorizare a infractorilor (Vezi Cap 13.8.)

13.bis Abuzul in serviciu, prevăzut la art. 297 alin. (1) C.P. – abrogat

Cu argumente juridice solide diverşi specialişti (şi instanţe de judecată) susţin că art. 297 alin. (1) din actualul C.P. a ajuns să fie abrogat tacit şi prin urmare fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată total. Decizia nr. 405/2016 (ce viza articolul 297 alin 1 din CP) nu a fost doar o decizie de interpretare, instanţa constituţională admiţând prin decizia menţionată (şi) o excepţie de neconstituţionalitate. Cum orice prevederea neconstituţională îşi încetează aplicarea pentru viitor (în condiţiile în care legislativul nu o remediază într-un anumit termen şi în sensul indicat de C.C.R.), articolul  297 alin 1 nu mai este în vigoare de câteva luni. (Pentru mai multe detalii vezi Cap. 16.12). Ordonanţa 13 ar fi venit de fapt să acopere vidul legislativ, dacă Stradă şi Preşedintele ar fi permis acest lucru (Vezi Cap. 17). Oricum, după abrogarea ordonanţei 13, zeci de dosare deschise pe “abuz în serviciu” au fost închise de diverse instanţe pe temeiul (din Codul de procedura penală ) “fapta a fost dezincriminată”.

14. Excurs – Mic tratat despre manipulare…

(Post) modernismul este un contract simplu şi pernicios. Pentru un sens al vieţii mărginit de coordonatele bunăstării şi siguranţei se oferă de bunăvoie la schimb libertatea şi adevărul. Astfel, puterea celor ce oferă bunăstarea şi siguranţa (fie statul, fie multinaţionala, fie o altă cultură minoră) se extinde nu numai asupra discernământului, ci şi asupra realităţii însăşi. Cu renunţarea la propria libertatea (datorită (1) asaltului sufocant de opţiuni şi de decizii zilnice şi (2) a imposibilităţii de a ne mai exersa optim discernământul) suntem obişnuiţi – şi împăcaţi – de ceva vreme. Mai nou însă am păşit într-o zona pe care diverşi analişti ai fenomenelor culturale o denumesc post-adevăr, o zonă în care adevărul (şi, respectiv, realitatea) nu mai sunt decât un nisip mişcător. În această zona (relativistă) una dintre axiomele tradiţionale – “Adevărul nu se supune la vot!” – se anulează, iar adevărul este generat şi răspândit prin agenţi de propagandă ai respectivelor culturi. Ceea ce trebuia să izvorască în individ după o serie de raționamente (logice), după cântărirea informaţiilor primite de la simţuri, îi este oferit acum de-a gata individului prin manipulare. De ce prin manipulare? (1) Pentru că trebuie păstrată minima iluzie a libertăţii şi a autodeterminării, fără de care este anulat respectul de sine şi (2) pentru că putinţa unui om este cel mai eficient pusă în mişcare de propria lui voință. Manipularea nu este un instrument modern;  în zilele noastre – ale post-adevărului, el nu şi-a schimbat scopul, însă nu mai acţionează asupra obiectului, ci direct asupra subiectului. Realitatea rămâne, însă realitatea oglindită în individ este alterată controlat prin (1) confuzii categoriale şi prin (2) specularea unor erori de judecată.

15. Confuzia categorială

Vom folosi un exemplu legat de subiectul eseului. Propoziția „O.U.G. 13/2017 este greșită” poate fi (1) o opinie, (2) un adevăr faptic sau (3) o judecată morală.

(1) O opinie este o propoziţie a cărei valoare de adevăr nu a fost (încă) stabilită (sau nu poate fi stabilită sau nu este exclusivă), dar cu care se poate opera. Dacă propoziţia „OUG 13/2017 este greşită” este o opinie şi, pornind de la această opinie, se doreşte schimbarea O.U.G. – sau căderea Guvernului – ne aflăm în faţă unei opinii politice. Faptul că operăm cu opinii politice nu este nicidecum grav, mai ales în democraţie, dar ele trebuie asumate că atare. Marele beneficiu al unei opinii politice este acela că lasă loc opiniei contrare sau măcar nuanţelor. Iar acolo unde este lor de opinie contrară există şi loc de dialog.

(2) Pentru stabilirea adevărului faptic se apelează la simţuri şi la raţiune sau la alte forumuri/instituţii în cazul în care nu putem aprecia noi înşine valoarea de adevăr. În cap. 13 am încercat să demonstrez că propoziţia „OUG 13/2017 este greşită” nu este un adevăr faptic (pe fond sau pe formă).

(3) Dacă, în schimb, propoziţia este o judecată morală, ea poate fi îndreptăţită, însă trebuie coroborată cu analiză faptică şi abia apoi (după deliberări în forul conştiinţei), se poate transformă în agendă politică.

16. Erori de judecată

Enumăr succint tipuri de erori de judecată folosite în manipulare, (apelând din nou de un exemplu fictiv). Fie propoziția: „Mircea Cărtărescu a fost în piață și a cântat imnul național alături de cei 300000 de protestatari”.

17. Apelul la autoritate

Pomenirea numelui unei personalităţi/ a unei instituţii cu prestigiu în context (uneori nici măcar în mod direct).

18. Apelul la emoție

Cântecul Național este o modalitate de a înmuia și de a înălța inimile unor cetățenilor uniți de o cauză comună.

19. Apelul la cantitate

300000 de oameni?! Nu se pot înșela cu toții? Sau pot?

20. Argumentul „ad hominem”

De cele mai multe ori opiniile politice din piață au fost trecute în categoria judecaților morale prin invocarea argumentelor „ad hominem”.

21. Scoaterea din context sau prezentarea trunchiată

Excurs – Despre corupție

Tema corupţiei este legată de două răni – încă nevindecate – lăsate de comunism în mentalul colectiv. Prima este ipocrizia – ce dă măsură abdicării în faţă conştiinţei, iar a doua este relaţia dragoste-ură pe care cetăţenii o au cu legile. Cumva ele s-au transmis şi generaţiilor tinere fie direct – prin moştenire culturală, fie prin intermediul instituţiile perene ale statului ce nu au putut fi complet refăcute (sau măcar curăţate) după Revoluţie.  Într-un alt articol (Vezi Cap 16.11) (1) descriam sursă şi mecanismele ce au menţinut corupţia în România şi au adus-o în prim plan în timpul alegerilor din 2016 şi (2) arătăm că Socialul – dacă îşi doreşte eradicarea acestui fenomen – ar trebui el însuşi să se schimbe. În primul rând prin (1) stabilirea unei relaţii corecte (şi democratice) cu legile şi cu instituţiile (printr-un nou contract social) şi, în al doilea rând, prin (2) auto-primenirea de mica corupţie (pe care din ipocrizie o ignoră). Prin mica corupţie înţelegeam „o corupţie mică (în comparaţie cu o corupţie mare, a celor puternici), o corupţie generalizată, o corupţie ce presupune fie (1) abaterea de la morală – de la morală dogmelor sau de la morală normelor, după cum le împărţea Petre Ţuţea, fie (2) îndeplinirea necorespunzătoare sau parţială a responsabilităţilor în societate sau la locul de muncă”. Prima parte a definiţiei surprinde tocmai modul barbar şi nociv în care cetăţeanul român modern se raportează la norme. Trauma comunismului l-a împins fie spre (1) extrema în care consideră că orice normă e de fapt o provocare, fie spre extrema (2) în care interpretează norma strict în litera ei şi şi-o însuşeşte necritic (ca (1) pe o unică apărare împotriva haosului lumii şi (2) o răzbunare pentru umilinţele la care a fost supus). Întâmplător – sau nu! – a doua parte a definiţiei cade tocmai pe definiția abuzului în serviciu. Faptul că Socialul a pornit o campanie împotriva acestui rău este un fapt lăudabil, dacă nu ar duce lupta tocmai de pe poziţia de mică corupţie despre care vorbeam mai sus (în care legea devine fetiş, fără a fi înţeleasă). În opinia mea, într-adevăr, corupţia mare trebuie pedepsită (iar asta este treaba Justiţiei), însă mica corupţie trebuie înlăturată prin educaţie şi prin responsabilizare (iar asta este treaba Socialului). Socialul se iluzionează dacă crede că (1) (doar) Politicul este corupt sau coruptibil (la nivel mare sau mic), iar (2) soluţia este împuternicirea absolută – în mod nedemocratic – a Justiţiei (care este apriori incoruptibilă). În formă actuală, definiţia pe care am dat-o „micii corupții” este incompletă, deoarece nu include o altă  formă de existenţa a mici corupţii, cel puţin la fel de periculoasă ca şi celelalte: abuzul de putere.

Un scenariu speculativ (în loc de epilog)

Încrâncenarea Preşedintelui şi a D.N.A.-ului (principalii – şi cei mai vocali – actori politici din scandalul Ordonanţei) ridică semne de întrebare dacă se ia în calcul că de fapt „abuzul în serviciu” a fost dezincriminat (pentru că C.P. nu a fost pus în acord cu decizia Curţii Constituţionale (405/2016) după cum prevede legea/constituţia în 45 de zile) (Vezi Cap. 13 bis). Dacă presupunem – într-un mod rezonabil – că situaţia era cunoscută la nivelul celor două instituţii, oare nu cumva lupta Preşedintelui şi a D.N.A.-ului a fost tocmai pentru a păstra „abuzul în serviciu” dezincriminat?

-sfârșit-

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*