Pe ambasadorul american la Chişinău mi-l închipui în salopeta de meseriaş şi cu o geantă de scule, căznindu-se de dimineaţă până seară să răzuiască inscripţiile cu „Basarabia e România”.
Veştile rele nu le anunţă de obicei mai marii de care ţine decizia nefastă. Corvoada ingrată şi oprobiul cade pe slugi, deşi nu ele sunt primii vinovaţi. Nu preşedintele Statelor Unite, nici secretarul de Stat sau şeful Pentagonului şi nici măcar ambasadorul american de la Bucureşti nu le-au făcut românilor onoarea de a le anunţa, cu subiect şi predicat, ceea ce ei de mult presimţeau, dar nu voiau ori se prefăceau ori amânau că vor să ia la cunoştinţă: România nu se poate încrede în şi nici sprijini pe America. Şi nu numai în momente grele (câte discuţii şi interpretări sunt şi pe buclucaşul art. 5 din Carta Atlantică), dar nici măcar în ce priveşte afirmarea, cât se poate de paşnic, a intereselor noastre naţionale, cum este, cât se poate de legitim, reîntregirea ţării.
Parteneriatul strategic cu SUA, ne învaţă site-ul MAE, şi-a stabilit „domeniile de interes” în 1997, dar care să fie aceste „domenii”, nu scrie. Ni se vinde doar că e vorba de „un reper esenţial al politicii externe a României, precum şi un instrument eficient de sprijinire a eforturilor…” etc. etc.
Ambasadorul american, însă, ne-o trânteşte dintru început cu gogomănia revoltătoare că „Moldova nu e România” (aşadar nici Putna, Iaşiul, Ipoteştii, Voroneţul etc.). Nici Stalin nu a spus aşa ceva. Dincolo însă de iritarea, greaţă sau revolta cu care am primit insolențele respectivului, semnalul dat prin el e mult mai grav, mai preocupant şi periculos: America nu are comun cu România decât faimosul „Parteneriat strategic întărit”. Care, cum se vede, nu e mai nimic pentru noi. Pe vremea când se mai păstra măcar aparenţa unor relaţii interstatale rezonabile, un „Tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală” prevedea nişte principii unanim acceptate atunci, acum cam luate în zeflemea, că respectarea independenţei şi intereselor fiecăruia dintre parteneri, avantaj reciproc, asistenţă mutuală etc. Parteneriatul româno-american, însă, e un act ciudat: nimic comun politico-diplomatic (adică tocmai ce-i trebuie României), militar însă – cât cuprinde, economic – doar pe hârtie, umanitar – nici până acum fără viză pentru români în SUA. Dintr-un asemenea parteneriat cu ce se alege România?
Sunt basarabean, născut într-un sat de pe malul Nistrului, în timpul războiului, din mamă basarabeancă şi tată muscelean, dar oricât de dragi mi-ar fi locurile natale, afirm că, în spusele domnului pus să reprezinte interesele americane la Chişinău, mai alarmantă decât respingerea brutală şi publică a drepturilor noastre istorice asupra acestui pământ istoric românesc, este semnalul mult prea clar transmis prin respectivul, de către Washingtonul oficial, că Parteneriatul strategic româno-american nu înseamnă asistenţă mutuală între parteneri, ci relaţie de tipul cal-călăreţ. Călăreţul primeşte găzduire pentru aeroporturi, cvasi-baze militare, facilitate pentru apărare spaţială antirachetă (chiar dacă astfel ne vulnerabilizăm teritoriul şi populaţia). Iar calul dă militari români care „să păzească” trupe americane care luptă în Afganistan, îşi înzestrează armata, pe bani grei, cu hârburi de tehnologie militară americană, i se sugerează insistent să „colaboreze” cu partenerul la exploatarea gazelor de şist, dar nu beneficiază practic cu mai nimic dintr-o posibilă şi, pe deplin justificată, colaborare economică bilaterală.
Aşadar, nu atât elucubraţiile despre Moldova din stânga Prutului ale diplomatului tristei figuri sunt de natură să îngrijoreze (mai ales că familia lui pare să-şi fi făcut din diplomaţie un fel de hobby în partea noastră de lume), ci, înainte de orice, mesajul transmis de Washington prin omul său de la Chişinău: România nu se poate bizui, la nevoie, pe Statele Unite.
Şi vin încercări grele în lume. Care o prind România chiar singură, fără alianţe şi aliaţi, într-o lume mişcătoare, nesigură, imprevizibilă şi într-o zonă unde lupta (sau târguiala) pe sfere de influenţă e pe rol. Vecinii direcţi – R. Moldova şi Ucraina sunt aproape în faliment că state, iar Bulgaria, Ungaria şi Serbia, fie ele sau nu în NATO sau UE, par să vadă mai aproape Moscova decât Bruxellesul sau Washingtonul. Tripartita Polonia-România-Turcia (care oricum nu făcuse mai nimic) s-a blocat după cele întâmplate în Turcia, matadorii UE – Germania şi Franţa îşi au propriile lor probleme sau interese, America – după cum se vede. Iar NATO şi UE, două jucării stricate care merg ţinându-se de mâna între lipsa de credibilitate şi lipsa de solidaritate.
România este într-o stare aproape la fel de dezastruoasă ca în situaţia agonică din preajma sfâşierii teritoriale din 1940. Dar singurătatea, însingurarea, izolarea, autismul Bucurstiului în Europa şi în lume, nu sunt doar rodul nenorocit al președințiilor şi guvernărilor de după 1989, cu pletora lor de profitori ai puterii, care au dus ţara de râpă, chiar dacă nu abordăm aici acest subiect existenţial. Situaţia periculoasă şi penibilă, de neajutorat pe lume, a Statului Român este agravată şi se va agrava în viitor mai dramatic dacă nu se va conştientiza, şi la Bucureşti, contextul specific al relaţiilor bilaterale ruso-americane şi mutaţiile ce par iminente în relaţiile dintre Washington şi Moscova.
Pe seama pertractărilor şi aranjamentelor între „monştrii reci” – cum îi numea Nietzsche – ai vieţii internaţionale se produc grămezi de scenarii – şi pe terasele berăriilor, şi în cabinetele supersecretizate. Secretoşenia naşte fantasmagorii. Dar când sunt şi indicii sau, mai ales, aşa-zise indiscreţii, sunt şi motive serioase de gândit.
În 2007, adică după prăbuşirea URSS şi a Turnurilor Gemene, după Kosovo, dar înainte de Georgia, când Occidentul era ferm convins că a câştigat războiul rece, iar Moscova refuza ideea înfrângerii, politologul britanic Charles Grant remarca faptul că „la Washington şi Bruxelles figuri influenţe, inclusiv Henry Kissinger, cred că Rusia este în căutarea unui Grand Bargain (mare înţelegere) şi însuşi preşedintele Putin e dispus la aşa ceva (la o reuniune internaţională de la Soci le spunea participanţilor străini: „Dacă partenerii noştri vor ceva de la Rusia, trebuie să fie concreţi…”). Şi într-adevăr, în anii următori au început să apară tot felul de proiecte de înţelegere, învoială, troc, bargain etc. pe teme concrete şi – fapt de remarcat – nu între Rusia şi Occident, ci între Washington şi Moscova. Adică între cei ce fac, de fapt, şi azi jocurile în lume.
În 2008, preşedintele Medvedev venea cu ideea unui nou sistem de securitate general-european, dar n-a fost luat în seama de Occident, care îl vedea ca pe o schemă prin care Rusia să-şi recâştige poziţiile pierdute pe continent (se încearca iar resuscitarea proiectului). În noiembrie 2014, adică în plină criză ucraineană, Roger Cohen vorbea în „New York Times” de un troc „Ucraina contra Iran” , după ce doi ziarişti ruşi, Lebedev şi Inozemtev, aminteau în „Foreign Affairs” despre un alt proiect de învoială: Occidentul acceptă anexareai Crimeei în schimbul încetării ostilităţilor din Ucraina. Dar, scria în acele zile Andrei Illarionov, un fost consilier al lui Gorbaciov stabilit în Occident, „dorinţele strategice ale lui Putin sunt mult mai ambiţioase”, căci includ recunoaşterea de către Vest a poziţiilor privilegiate ale Rusiei „cel puţin în întregul spaţiu post-sovietic”.
Exemple mai sunt destule, dar mai interesant pentru noi este un recent proiect de învoială ruso-americană semnalat de politologul american George Friedman, după întâlnirea Putin –Erdogan din august 2016. E un scenariu ce vizează direct şi România. Rusia, care a sprijinit ani de zile Armenia în conflictul pentru Nagorno-Karabah, tinde acum să se apropie de Azerbaidjan, care are aliat şi Turcia. Dar Rusia e preocupată şi de relaţiile strânse ale Statelor Unite cu România şi Polonia, care au şi un început de colaborare cu Turcia. Ideea flancului estic al NATO cu ancore în Polonia, România şi Turcia este de a izola Rusia de Occident, ceea ce „ar putea pune Rusia într-o situaţie cumplită”, apreciază Friedman. Iar Moscova ar putea împiedică o asemenea alianţă, printr-un acord azero-armean sub egida Rusiei care ar avantaja Turcia şi „ar îndepărta-o de Polonia şi mai ales de România”. În plus, „s-ar întări şi poziţia Turciei în Caucaz, şi a Rusiei în partea să de vest”. Mai gravă este însă altă schemă pusă în circulaţie de Friedman: strategia Moscovei de a face concesii Turciei în Caucaz, către Turcia, contra o poziţie întărită a Rusiei în sud-estul Europei, inclusiv România. Ceea ce nu ar fi posibil decât printr-o înţelegere ruso-americană. Iar cinic vorbind, R. Moldova n-ar putea intra şi ea, aşa, ca mărunţiş, într-un asemenea troc?
Variantele vânturate sunt aşadar mai multe, însă din păcate mai niciuna favorabilă celorlalte state din zonele implicate. Ba, nici chiar Turciei pentru că, ironia soartei, observă Friedman, dacă merge cu Rusia, poate fi victima unei înţelegeri ruso-americane, dacă merge cu Statele Unite, acestea au „cel mai rău atribut pe care-l poate avea un aliat: impredictibilitatea”. Iar această tot mai invocată impredictibilitate a marilor aliaţi nu s-ar putea aplică la un moment dat şi relaţiilor româno-americane, după o înţelegere, la fel de „impredictibilă”, ruso-americană?
Oricum, relaţiile ruso-americane sunt astăzi remarcabil (de fapt regretabil) de imprevizibile. Cei doi se ciondănesc în public pe ton ridicat, se întrec în demonstraţii militare spectaculoase, dar tot ei recunosc că sunt în dialog permanent până la niveluri dintre cele mai înalte (după cum spunea recent ministrul rus al Apărării). Să nu ne luăm aşadar după aparenţe.
Altceva: să fie oare întâmplător că autori americani influenţi încep să critice tot mai deschis politica Occidentului în criza ucraineană, unii chiar cer dezangajarea Vestului din criză, iar mai nou – fapt incredibil în urmă cu câţiva ani – scriu că Statele Unite nu şi-au respectat angajamentul iniţial de a nu extinde NATO către Est? Iar dacă Washingtonul „a greşit” cooptând statele fostei Europe Răsăritene în Alianţa nord-atlantică, chiar nu s-ar putea „repara” această „greșeală”? Variante, după cum se vede, se pot produce în serie. Poziţia de non-combat afişat al Washingtonului în problema viitorului R. Moldova poate fi luată şi ca gest de bunăvoinţă faţă de Moscova, ca semn că limita estică a NATO nu va mai avansa, (oricum, foarte puţin, adică până la Nistru). Să punem, de aceea, şi spusele ambasadorului american de la Chişinău tot în buclucaşă zonă de impredictibilitate globală care se accentuează. Căci nu degeaba zicea influentul politolog american Robert D. Kaplan: „Dacă în Rusia ar fi un regim mai democratic, al unui stat de drept, atunci influenţa Rusiei în Europa Centrală şi de Est nu ar fi un lucru atât de rău”. Aşadar, noi, mereu est-europenii, ce-ar trebui să ne dorim: o Rusie precum cea de azi cu care, ca membri ai NATO, trebuie să ne ostilizam relaţiile, sau o Rusie mai democratică şi cu influenţă asupra noastră?
Lasă un răspuns