Într-o superbă zi de vară treceam pe lângă un teren de tenis, unde pe o zgură roșie, încinsă de soarele torid, se aflau mai mulți temerari ce doreau să își exerseze îndemânarea și talentul. Zgomotul mingilor care atingeau paletele era alternat de cel al lovirii, nedorite, a suprafeței de joc dincolo de careul delimitat cu vopsea albă, ușor de observat chiar și de cei de pe margine.
Încă o lovitură ratată și după câteva înjurături de rigoare, unul dintre jucători începu un lung șirag de auto-etichetări interesante: „Băi, ce dobitoc mai sunt! Băi, ce prost! Cum am putut să servesc așa de aiurea? Ce imbecil mai sunt! … ” Și tot așa, preț de mai multe minute, omul și-a vărsat năduful pe nemernicul de sine, până când, la final, satisfăcut de atâtea auto-molestări verbale și încins la față ca un rac, se opri la fel de brusc precum începuse.
În acel moment am realizat, cu surprindere, că acest gen de dialog cu sine îl purtasem și eu deseori find influențat de exemplul altora. De câte ori nu mi-am adresat cuvinte grele pentru că nu îmi reușea ceva? Straniu, nu îmi dădeam seama de ceea ce făceam, dar observând acea ocazie am înțeles cât de nemilos și de dur vorbeam cu mine, mai ales când lucrurile nu mergeau așa cum îmi doream.
Brusc, m-am gândit că dacă o altă persoană i-ar fi vorbit în astfel de termeni ilustrului combatant al tenisului pe vreme de caniculă, cu siguranță că riposta ar fi venit cu vârf și îndesat, ba chiar însoțită de o rachetă agitată în chip de bâtă! Îl și vedeam pe cel atins de aceste etichete usturătoare, cum și-ar fi apărat prețiosul sine, pe care acum se simțea liber să îl agreseze fără scrupule.
Și atunci m-am întrebat: „De ce ajungem să ne adresăm cuvinte aspre și grele în momentele când lucrurile nu decurg așa cum ne dorim? De unde provine această stranie tendință de auto-agresiune?”
Și așa, privirea mi se oprește undeva în trecut, când, copil fiind, mai mulți adulți au spus mereu despre mine că nu sunt în stare de nimic, că nu va ieși cine-știe-ce din mine și că nu voi fi ajunge prea departe în viață. Astfel, mi-am dat seama că o sursă importantă pentru actele de auto-molestare au avut la bază sugestii și idei venite de la persoane iresponsabile, rău-voitoare sau indiferente la impactul limbajului folosit asupra copilului în formare.
La acele voci descurajatoare se adăugau cele desprinse din acele colective de copii în care violența reprezenta o regulă și jignirea constituia o practică obișnuită. În acele medii, limbajul violent al adulților, de regulă împrumutat de la părinți, era adus în relațiile dintre partenerii de joacă la o vârstă prea timpurie pentru a distinge binele de rău.
Dar privirea mea merge mai departe, și disting perioada adolescenței, poate cea mai contradictorie de pe parcursul vieții, când influențele multiple din interiorul și din afara familiei și-au pus pecetea asupra noastră, deseori prin etichete denigratoare. Limbajul descurajant venit din partea celor care aveau datoria să ne întărească, decepțiile sentimentale, inerente dealtfel, și presiunile de grup au tins să ne micșoreze încrederea și respectul de sine.
„Dar perioadele următoare din viață, nu își pun și ele amprenta asupra cultivării sau diminuării stimei de sine?”
Ba da! Dar impactul deja creat în anii copilăriei și adolescenței reprezintă un handicap interior care se va accentua cu fiecare an care se adaugă la experiența noastră. Cel mai bine se vede la vârstă adultă acest straniu fenomenul de nesuportare a sinelui prin adicția la diferite practici degradante, cum ar fi băutul și mâncatul peste măsură, consumul de droguri și instabilitatea alegerii unui partener de viață. Sub o formă sau alta, ajungem să dorim să uităm de noi înșine și să fugim de un dialog cinstit și deschis cu propria persoană.
Această lipsă de sinceritate față de sine se află la baza tuturor problemelor de natură psihologică și comportamentală. Iar societatea, prin industriile viciilor de tot felul, ne vine în ajutor furnizându-ne, real sau virtual, acele tărâmuri de evadare, unde sufletul se pierde și trupul se degradează cu ușurință. Printr-un abil joc al iluziei, comercianții abili reușesc să ne fure timpul și viața pentru a ne oferi consolarea uitării de sine, dar cu o consecință tragică: pierderea propriei identități și ratarea destinului pentru care existăm.
„Foarte bine! Dar aceste lucruri ne privesc doar pe noi, nu și pe ceilalți, corect?”
Dimpotrivă, ceea ce ne lovește pe noi, mai devreme sau mai târziu va afecta și pe ceilalți. Un om confuz asupra stărilor sale interioare, dependent de bețiile acestei lumi – alcool, sex, jocuri de noroc, calculator, televizor, chefuit fără măsură – va fi în mod sigur necalificat pentru rolul de părinte, educator al tinerei generații sau chiar de angajat de încredere în activitatea sa profesională. Lipsa de curaj de a ne privi pe noi înșine și imaginea proastă de sine ne vor distruge cele mai frumoase visuri și vor perverti cele mai nobile dorințe.
„Dar ce presupune dialogul cu noi înșine? Cum se concretizează?”
Dacă ne aflăm într-o călătorie există două perspective principale ce ni se deschid înaintea ochilor: destinația la care dorim să ajungem în viitor și drumul pe care ne aflăm în momentul prezent. Nu putem să le surprindem simultan pe cele două, după cum nu suntem în stare să privim în fața mașinii și în oglinda retrovizoare în același timp. Dacă vom fi orientați numai pe destinație, nu vom sesiza locurile prin care trecem și nici detaliile călătoriei. Dimpotrivă, dacă ne concentrăm prea mult asupra drumului, este posibil să uităm unde dorim să ajungem!
De aceea, trebuie să existe o îmbinare a celor două perspective. Pe de o parte, avem dorințe și aspirații care ne propulsează cu putere înainte, dar pe de altă parte, nu trebuie neglijate clipele prin care trecem, fiindcă întâlnirea cu sinele se poate realiza doar la timpul prezent. Printr-un fin proces de reflexie, dacă avem tăria să ne oprim și să privim în jurul nostru, vom constata dintr-odată cât de frumoasă și interesantă este lumea în care ne aflăm. Mai departe, pe măsură ce privirea noastră se va adânci asupra detaliilor minunatei existențe, vom observa cum sufletul nostru începe să tresară din amorțire și trăiri profunde încep să se exprime.
În fața deschiderii lumii interioare vom fi la început înfricoșați de necunoscut, dar pe măsură ce ne vom familiariza cu fina țesătură a conștiinței, vom distinge tonuri tot mai blânde și mai pline de farmec. Astfel, vom descoperi că acele răni sufletești create de persoane rele, indiferente sau iresponsabile pot fi vindecate, că în interiorul nostru nu se află un „dobitoc, prost sau tâmpit,” ci o persoană extraordinară, cu un potențial infinit aflată pe drumul cunoașterii într-un univers minunat.
Vom distinge copilul abuzat de cei mari, adolescentul neînțeles, tânărul batjocorit de cei mai în vârstă, adultul însingurat și bătrânul abandonat de cei din jur. Dar deopotrivă, vom înțelege că modul în care lumea s-a comportat față de noi nu a avut nicio legătură cu ceea ce se afla ascuns în comoara sufletului. Vom înțelege că etichetele puse și identitatea agățată de alții nu ni se potrivesc defel. De fapt, vom realiza că am încercat mereu să mergem în niște pantofi care nu erau pe măsura noastră și care niciodată nu ni s-au potrivit.
Iar la capătul acestei descoperiri, ca o simbioză dintre universul exterior și cel interior, vom distinge tot mai lămurit chipul și glasul Prototipului Uman, după asemănarea căruia am fost alcătuiți. Joncțiunea dintre sine și cea a Marelui Arhitect al universului ne va înălța respectul de sine, fiindcă vom înțelege pe deplin că am fost creați după tiparul său în cele mai mici amănunte.
Brusc, revin la realitate după mai multe minute de reverie și privesc terenul de zgură unde eroul nostru lovește de zor în mingi care sar în toate direcțiile, bineînțeles însoțite de tot felul de cuvinte grele despre sine, dar și legate de ceilalți. Zâmbesc cu condescendență și mă întreb cum aș putea să îi transmit scurta cugetare pe care am avut-o privind la acei jucătorii temerari, ce încercau să își perfecționeze arta de a lovi în mingea de tenis în soarele torid al verii.
Nu am o soluție de comunicare, dar în mod sigur, acest mesaj scris pe un petec de hârtie electronică, încapsulat într-un recipient etanș al unui website și aruncat în marele ocean la Internetului va ajunge cumva la multe persoane ce se confruntă cu situații similare pe terenul de nisip, cenușă și zgură al vieții. Jocul continuă pentru fiecare dintre noi, dar la finalul dorit vor ajunge doar cei care vor ajunge să prețuiască darul clipei prezente și să își iubească deopotrivă sinele și semenul de lângă el.
Lasă un răspuns