Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919
Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”.
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.
Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime.
Lasă un răspuns