Şi acum o altă pagină care ne demonstrează de ce suntem în stare noi, cei de pe cel mai civilizat şi avansat continent, cum ne luptăm noi şi cu morţii, nu numai cu viii. În timpul războiului, al cărui pretext, nu cauză, a fost Gavrilo Princip, casa în care a locuit în Sarajevo a fost distrusă, de către cei rămaşi fără de acel prinţ moştenitor, cu toate că după ce a murit împăratul s-a găsit alt împărat. Împăratul e mort, trăiască împăratul! După război, într-adevăr, iugoslavii s-au unit cu toţii într-un singur stat aşa cum năzuise Gavrilo Princip, şi imediat i-au reconstruit casa şi au făcut-o muzeu.
În 1941, Germania a invadat Iugoslavia iar Sarajevo a devenit parte a Croaţiei, stat independent, şi fiind croaţii mai catolici, superiori ortodoxului Gavrilo Princip, i-au dărâmat casa, să se şteargă ceva din istorie, necunoscând axioma că din istorie poţi ascunde, pentru un timp, evenimente sau personalităţi dar nu le poţi şterge. După terminarea şi celui de-al Doilea Război Mondial, Croaţia a reintrat ispăşită sub dictatura comunistă a lui Tito iar casa lui Gavrilo Princip a fost din nou refăcută în muzeu, un timp. Acum recent, în războiul pentru scindarea Iugoslaviei în părţile de dinaintea primului război, era de aşteptat ca să nu mai rămână nici casa lui întreagă. Jos cu ea, doar la proces Gavrilo Princip a spus: „năzuinţa mea este ca toţii iogoslavii să fie uniţi într-un stat”, ceea ce nu mai era politicaly correct după 1990. Acum, datorită grijii militare a Statelor Unite au ajuns şase state mititele, dar fericit de democratice la fel cum a fost şi prima femeie secretară de stat, Madeleine Albright.
***
Proprietarul editurii Coresi, domnul Nicolae Constantinescu, un om deosebit şi recunoscut în Exilul Românesc, aşa se numeau atunci, între 1940 şi 1989, românii care au scăpat, cum au scăpat, din lagărul comunist şi au continuat să se manifeste împotriva dictaturii comuniste, puternic anti-românească în primul deceniu de după război, când ne-au distrus întreaga suprastructură naţională. Era legionar, codrenist, ce a plecat din România doar cu haina de pe el, dar fiind un spirit întreprinzător a făcut o bună avere în Europa apuseană. Din averea făcută a cumpărat o tipografie, la Freiburg in Br.- Germania, pe care a pus-o la dispoziţia românilor, editându-le scrierile, editând cărţile culturii româneşti ce erau interzise în RPR (Republica Populară Romînă, adjectiv cu î din i!) ce a devenit, odată cu Ceauşescu, RSR (Republica Socialistă România, substantiv cu â din a!).
Nicolae Constantinescu a fost un mare patriot şi un binefăcător al românilor ce doreau să citească ceea ce era interzis în ţară. Dânsul mi-a oferit Războiul de întregire a Neamului scrisă de Mircea Vulcănescu, interzisă în Ţară, pe care a editat-o în 1985 la Freiburg in Br. Locuia în Elveţia la Viganello, venea foarte des la Freiburg, unde ne-am şi cunoscut. Era foarte activ în exil, şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a da cărţi românilor, mai ales celor din generaţia mea, ce aveam un minim de cunoştinţe istorice, politice şi culturale româneşti în bagaj. Un timp am fost şi în corespondenţă, pe vremea aceea eram cu toţii epistolari. Era un generos distinct, un Badea Cârţan un secol mai târziu, urmărit, ameninţat şi hărţuit de securişti prin oamenii lor, fiindcă multe uscături erau şi-n exilul românesc. Târziu, când am aflat că s-a dus, mi-a părut rău şi din nou mi-a venit în minte, ceea ce îl mai rugasem, de mai multe ori în trecut, pe Dumnezeul Nostru, al creştinilor, că nu trebuia să accepte ideea judecăţii de apoi, cândva în ceruri, ci trebuia făcută la sfârşitul fiecăruia aici, pe pământ în faţa noastră a muritorilor de rând, să aflăm totul unii despre alţii, aşa am fi devenit mai buni creştini, cum a fost Nicolae Constantinescu.
Mircea Vulcănescu a fost o minte şi un caracter marcant al secolului XX Românesc. În RPR şi RSR nu se vorbea în public despre el, nici în universitate sau academie, era un proscris, deci a fost omorât cu zile iar opera lui distrusă, interzisă. Abia, aici, în străinătate am aflat cine a fost Mircea Vulcanescu de la poetul, eseistul, scriitorul Horia Stamatu, care i-a făcut o prezentare academică autorului istoriei Războiului de Întregirea Neamului, binevenită pentru generaţia noastră, pentru posteritate. Mircea Vulcănescu a fost superior dotat intelectual şi şi-a însumat o vastă cultură de la cea literară la cea sociologică şi filosofică. Cultura şi-a manifestat-o oral fiind un remarcabil orator, conferenţiar, cadru didactic universitar, iar prin scris a lăsat o vastă operă de la poezie şi eseuri la studii religioase şi filozofice. A fost filosof, a avut sistemul lui filosofic pe care-l prezintă în scrierile sale „Despre spiritul românesc”, despre „Ethosul nostru” sau „Omenia ce presupune în primul rând incoruptibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului’’. Originală şi superioară definiţie a omeniei. Horia Stamatu scrie că era un creştin convins şi adânc iniţiat, dar respingea categoric amestecul creştinismului cu politica. Îmbrăţişez ideea, fiindcă amestecul uneia cu alta duce la imoralitate. Dar ceea ce am notat separat, pentru că trebuie reţinut şi transmis mai departe românilor şi preoţimii sale, este: „Fără să fie „mistic” sau „mesianic”, poporul nostru este însă un popor pios, cu adânc simţ religios’’. Cea mai frumoasă caracterizare făcută vreodată poporului român, aşa este, aşa ar trebui să rămână. Din nefericire, destrămarea acestei însuşiri divine pleacă de la comportamentul unor prelaţi ce şi-au pierdut din pioşenie.
Mircea Vulcănescu ca înalt funcţionar de stat, director general al vămilor, a fost destoinic, competent şi corect. Pentru aceste calităţi a fost demis din funcţie dând dovadă de incoruptibilitatea raţiunii: a dezvăluit contrabanda cu ţigări şi alcool făcută de un ministru. Pentru aceeaşi incoruptibilitate a raţiunii, cel mai înalt dar al omului, Ion Antonescu l-a numit secretar de stat în Ministerul de Finanţe al guvernului său. Mircea Vulcănescu s-a achitat corect de această funcţie, fiind unul dintre negociatorii comerciali cu Reich-ul lui Hitler, care pe produsele noastre ne-a înzestrat militar Armata a IV-a, plus 8 (opt) vagoane de aur, pe care URSS-ul le-a confiscat imediat ce a ajuns la Bucureşti în august 1944, preţul eliberării de sub faşişti! Nimeni de la monarhie sau guvern nu a avut curajul să întrebe în baza căror legi internaţionale au avut acest drept de tâlhărie. După doi ani, Mircea Vulcănescu a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat la 8 (opt) ani temniţă grea. Dar, ştim de acum, condamnaţii politici sunt condamnaţi de două ori: întâi de justiţia obedientă şi a doua oară în închisoare, unde subordonaţii execută a doua condamnare, prin condiţiile de detenţie. Lui Mircea Vulcănescu i s-au aplicat condiţiile de moarte şi a murit, cerând: Să nu ne răzbunaţi. Nu e vorba de răzbunare, nu suntem nici ruşii pravoslavnici nici sovieticii eliberatori, dar o judecată dreaptă trebuie făcută. Acest popor pios, Doamne, are si el dreptul la dreptate pe acest pământ.
***
Când, în iulie 1914, s-a pornit războiul de pedepsire a Serbiei nimeni nu credea că va avea o asemenea amploare şi durată, dar odată intrate în el marile imperii – german, britanic, rusesc şi otoman – războiul şi-a schimbat motivaţia iniţială în scopuri de dominaţie şi reîmpărţire a lumii. Regatul Român a rămas neutru, neutru doar în fapt pentru că politic era un adevărat război între antantofili ce optau pentru unirea cu Ardealul şi Banatul şi germanofili care vedeau calea spre dezrobirea Basarabiei. Antantofili aveau în faţă un mare obstacol: tratatul regelui Carol Întâi cu Imperiul Austro-Ungar prin care eram legaţi de a fi de partea lui în caz de război. Trebuie adăugat şi reţinut ceea ce istoricii de trei parale omit, nu şi autorul acestei istorii, că acest tratat Carol Întâi l-a semnat după ce a fost ameninţat de Bismark cu războiul! Din fericire pentru români, în tratat se preciza numai dacă imperiul va fi atacat, ori imperiul a fost atacatorul. Şi astfel am rămas noi în neutralitate timp de doi ani, în care Regele Carol Întâiul a murit iar antantofilii, liberalii purtau stindardul, negociau cu aliaţii doleanţele de întregire a neamului, aceştia promiţându-le satisfacerea dezideratelor dacă luptă alături de ei împotriva Puterilor Centrale. (va urma)
Lasă un răspuns