Drumurile noastre s-au întretăiat acum zece ani, pe când publicam în paginile revistei „Glasul Naţiunii” un serial documentar despre suburbiile Chişinăului. Am ajuns şi la Stăuceni. Pe Constantin Sava l-am întâlnit la Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie, fiind unul dintre vinificatorii de frunte ai acestei instituţii. Acum, ca şi cu mulţi ani înainte, este responsabil de stagiul didactic al studenţilor, pe care îi ghidează cu mult drag în tainele vinificaţiei. Domnul Sava are ce le povesti tinerilor aspiranţi la profesia de vinificator. Dumnealui este coautor al vinurilor Albina, Aligote de Stăuceni, Olimp, spumant de Stăuceni. Până a ajunge la performanţele de astăzi, el a trecut prin mai multe etape. Mai întâi, a fost repartizat la fabrica de vinuri din Ţiganca în calitate de şef de producere. Aici a reuşit să-şi înalţe şi o casă cu faţa spre soare, să-şi umple cuibul cu două fiicuţe. Cum s-ar zice, era deja în rând cu lumea. Dar întâmplarea face ca, într-o frântură de zi, să i se schimbe destinul.
Într-o zi, a trecut pe la Colegiu, şi cum stătea de vorbă cu colegii de studii Alexandru Sapojnic și Alexandru Palcinschi, iată că îşi face apariţia şi directorul instituției Ion Ţăranu. Domnia sa făcea parte din pleiada de aur de vinificatori a țării cum ar fi Gheorghe Cozub, Gheorghe Morozan, Afanasie Murzacoi, Feodosie Cucerenco, Gheorghe P. Rîbakov, Constantin Olaru, Leonid Pașcenco și alții. El îl ia la întrebări: ce face, cum se descurcă cu serviciul și cum o mai duce cu sportul? Îi povesteşte despre succesele sale de la fabrica din Ţiganca, îi spune, că e candidat în maeștri la trtântă. Directorul îşi aminteşte cum Sava, fiind student, la sărbătoarea agricultorului, l-a pus la pământ pe cel mai viguros sportiv, pe Iurie Ţepkin, astfel cucerind trofeul – berbecul. Printre altele, îl întreabă de ar fi de acord să vină şef de producere la renumita fabrică de vinuri a Colegiului.
– Nu-mi permite obrazul să dau busna peste colegul Palcinschi.
– Nu mai dai busna, pentru că el de mult se vrea la Dubăsari, la baştina lui, să producă Buchetul Moldovei.
Chiar în aceeaşi zi, directorul Ţăranu a intervenit la minister şi, până în seară, soarta lui Constantin Sava lua o cu totul altă întorsătură. A fost transferat de la Ţiganca la Stăuceni. I s-a repartizat şi o odaie în căminul muncitoresc al Colegiului. Urma să-i convingă pe cei de acasă să să mute la Chişinău. Fetiţele, crezând că oraşul Chişinău este un munte de îngheţată dulce şi distracţii, au ţipat de bucurie şi au acceptat să se facă orăşence. Soţia însă, având un serviciu bun în centrul raional şi culcuș spaţios şi bine amenajat, aşa cum îşi dorise dintotdeauna, nu a fost prea încântată de propunerea soţului.
Pe când toate fetele de la ţară se visau aruncând cizmele de gumă sub vreun șopron şi pornind spre un oraş luminat, unde ar fi fost aşteptate nu de un prinţ pe cal alb, ci de un simplu macaragiu sau vreun fante cu o cocioabă prin mahalaua Munceştilor sau a Melestiului, doamna Sava mai stătea la îndoială. O ţineau mai mult lacrimile mamei care nici în ruptul capului nu vroia s-o lase printre străini. Odată şi odată, biruie tinereţea şi curiozitatea. S-au mutat cu toţii în târgul Chişinăului şi s-au deprins cu străzile largi ale Stăucenilor, cu noul colectiv.
Satul meu din depărtare…
„Satul meu din depărtare…” – astfel ar începe o frântură de cântec, pe care poţi să-l auzi adesea în sânul familiei Sava. Ca baştina, ca drumurile şi ghiolurile copilăriei, nu-i nimic mai frumos. De aceea vom da câteva repere istorice despre aşezarea în care s-a născut omul şi profesionistul Constantin Sava. Şoseaua şi calea ferată aleargă în paralel cu Prutul şi leagă or. Cantemir şi Cahul. Ele despart satul Ghioltosu, cocoţat pe pieptul dealului, de o imensă luncă a Prutului , brăzdată de ghioluri şi canaluri. Dincolo de râu se văd clar conturate satele româneşti Cârja şi Pânzăreşti. Ghioltosu e asezat pe valea Prutului între Ţiganca şi Goteşti.
Principalele menţiuni documentare:
1453 – identificat incert cu Vitoleştii din 1453;
1870 –anul primei atestări documentare a satului (Harta topografică a Basarabiei, 1870/1880);
1878 – Ghiltos, sat în județul Ismail, 55 de case, 300 de locuitori, 1217 desetine de pamânt, 20 de cai, 140 de vite cornute mari, 500 de oi, moară, cârciumă;
1913 – un registru al localităţilor din Basarabia fixează satul Ghiltos în componenţa aceluiaşi judeţ Ismail;
1918 – Gheltosu, sat deja în județul Cahul la reforma agrară din 1918-1924, aici au fost improrpietăriţi 164 de locuitori cu 920 ha 5700 mp de pamânt;
1922 – “Dictionarul statistic al Basarabiei” indică pentru satul Gheltosu din județul Cahul, plasa Baimaclia, 115 case, 480 de locuitori, şcoală primară, poăta rurala, primărie la Ţiganca;
1930 – la recensământul populaţiei din acest an, satul avea 593 de locuitori, dintre care 574 – români, 19 – ruşi şi ucraineni;
1937 – localitatea facea parte din județul Cahul, com. I.G.Duca (Goteşti), având o populatie de 815 locuitori;
1940 – administraţia sovietică a înregistrat în Ghioltosu 510 locuitori, dintre care 490 erau români basarabeni, nu banuiau oamenii că, peste un an, la Ţiganca, Stoianovca şi Ghioltosu se va isca una din cele mai sângeroase bătălii din primele zile de război;
1955 – la organizarea administrativ-teritorială de după al Doilea Război Mondial, localitatea făcea parte din sovietul sătesc Ţiganca, aflându-se deja în raionul Baimaclia, împreună cu cele trei sate subordonate administrativ – Ţiganca, Ţiganca Nouă, Ghioltosu şi Stoianovca;
1959 – se contstată o sporire a numărului de locuitori: 1000 de oameni (482 bărbaţi şi 518 femei) în 1959 şi 1099 de locuitori (521 bărbaţi şi 578 femei) în 1970;
1973 – dupa formarea raionului Cantemir (1973), satul Ghioltosu din componenţa sovietului sătesc Stoianovca este inclus teritorial în componenţa acestui raion, numarul populaţiei fiind de 1080 de locuitori în 1973, 1104 locuitori în 1979 şi 1101 locuitori în 1989;
1994 – în “Dictionarul statistic al Republicii Moldova” se înscriu urmatoarele date informative: 321 de gospodării individuale, 1101 locuitori (512 bărbaţi şi 589 femei), dintre care 1085 români, 9 bulgari, 5 ruşi, 1 ucrainean, 1 găgăuz; secţie a gospodariei agricole de sat (sovhoz) “Biruinţa” din Ţiganca, 65 ha terenuri agricole in sectorul obştesc si 120 ha de pamânt în sectorul agricol individual; ambulatoriu, scoală de 8 ani, grădiniţă de copii, casă de cultură, bibliotecă, oficiu de telecomunicaţii, magazine.
Constantin Sava s-a născut în familia lui Toadere şi a Melaniei Sava, la 12 ianuarie 1950. Au fost patru fraţi şi două surori. Familia era înstărită. Putea să împartă câteva pogoane pentru fiecare, dar roata vremii calcă şi schimbă viaţa omului şi a unei ţări. În anul 1940, Toadere Sava este lăsat la vatră după serviciul militar în Armata Română. Îşi făcuse serviciul militar în termen în Cetatea Albă. Când acolo, hop şi ruşii. Şederea lor a fost scurtă, dar propaganda pe nota zece. Toadere Sava ia drumul pribegiei în căutare de moşii necuprinse şi păduri cu lemn mult pentru construcţii. Astfel ajunge tocmai în oraşul Saratov, de unde în octombrie 1941 este mobilizat şi trimis pe Frontul de la Stalingrad.Va fi martorul tragediei din acest oraş, care l-a marcat profund.Din păcate, nu mai putem reconstitui amintirile lui Toadere Sava, pentru că la acea vreme era şi periculos să le povesteşti chiar şi celor apropiaţi.
Colectivizarea şi iernatul vitelor
Revenind de la război, lui Toadere Sava i se propune să organizeze colectivizarea. Auzind despre metodele feroce de colectivizare și represiile sângeroase, deportările din regiunea Saratov, el, ca ţăran chibzuit, trecut prin focul războiului, încearcă să-şi salveze sătenii, dându-şi darea de seamă în faţa împuternicitului de la raion, că are deja 400 de solicitări de a intra în colhoz. De fapt, nu avea nicio cerere. Când a venit momentul, le-a ticluit el singur, salvând astfel o grămadă de lume de la deportare. Pe hârtie gospodăria colectivă era ca şi cum organizată şi cei de la raion l-au întrebat:
– Fiodor Ivanovici, dar unde-i inventarul agricol, animalele de tracţiune?
Şi de data aceasta, l-a salvat intuiţia şi inteligenţa ţărănească. Răspunsul a fost prompt:
– Le-am lăsat colhoznicilor să-şi scoată vitele din iarnă. La primăvară, vom construi grajduri și sătenii le vor aduce în colhoz.
Până în vară, lucrurile s-au limpezit. Lumea, speriată de valul de deportări, s-a împăcat cu gândul că, totuşi, e mai bine acasă decât în Bureatia. Dar, pe câțiva din gospodari nu i-a putut ajuta. Ei s-au împotrivit deschis colectivizării și au fost deportați.
Păcală locuia gard în gard cu cimitirul
Toadere Sava locuia gard în gard cu cimitirul. Satul îi zicea Păcală cel de lângă cimitir. Când se trezea dimineaţa, îşi arunca privirea dincolo şi zicea:
– Bună dimineaţa, băieţi, cum o mai duceţi?
Iar seara, le dorea noapte bună. Când se adunau ai săi la masa în fața casei sub un pom, el glumea:
– Măi copii, ce bine aţi mai nimerit-o, n-o să aveţi mari cheltuieli cu mine, faceţi doi paşi şi mă puneţi la locul meu de veci.
Constantin Sava îşi aminteşte că taică-său săpase un ţanţ chiar pe hatul cimitirului şi îngropa acolo tescovină, ca să aibă ce da animalelor pe timp de iarnă. Iar când Toadere Sava şi-a dat obştescul sfârşit, groparii au dat de comoara de tescovină, au scos-o din groapă, au mai lărgit-o şi l-au aşezat mai sub un cotlon, ca să nu-i lăţească ţărna racla.
– Să nu-l astupăm prea tare, zicea un cioclu, ca să-şi poată asculta cântecul cocoşilor şi măcăitul raţelor.
Vinul e ca şi nuca, îşi are întrebuinţarea sa
Constantin Sava îţi poate vorbi ore întregi despre vin. Are el o vorbă: „Vinul e ca şi nuca, îşi are întrebuinţarea sa de la botez, nuntă şi până la înmormântare. Nuca o pui pe colivă, iar vinul în dreptul ei.” El îşi împărtăşeşte din cunoștințele şi practica sa de peste patru decenii:
„Vinul a apărut cam odată cu omul. Sucul fructelor, pomuşoarelor şi altor lichide dulci, lăsat la păstrare mai mult timp, suferă anumite transformări, devenind ameţitor. Această băutură s-a dovedit a fi pe placul strămoşilor noştri. Ei credeau că lichidul este bântuit de un spirit. Romanii numeau acest spirit „spiritus vini” arabii – alcool. De aici a apărut obiceiul de a numi aceste băuturi spirtoase sau alcoolice. Vinului i se atribuiau proprietăţi magice şi capacitatea de a vindeca trupul şi sufletul. Francezii au o zicală: „Vinurile măreţe ” cresc” de-a lungul marilor râuri”. De fapt, apropierea de apă nu este unica condiţie pentru calitatea strugurilor. În afară de asta, ei au nevoie de lumină, sol uscat, dealuri calde. Pentru o coacere bună, temperatura aerului trebuie să fie de 25-28°C. Acest regim se menţine doar 4-6 luni în an. Prin urmare, vinul produs în conformitate cu toate condiţiile este considerat o rarietate. Plantaţiile mondiale de vii sunt răspândite în principal în regiunile temperate”.
O urare de ani mulţi pentru Colegiu şi oamenii lui
Directorul adjunct Constantin Sava a fost onorat la finele acestui an cu o înaltă distincţie de stat—ordinul Gloria Muncii. În toată viaţa sa s-a bizuit pe oamenii dragi, oameni care l-au înţeles şi l-au îndrumat. Îşi aminteşte cu o deosebită pioşenie despre Grigore Mustaţă, profesorul de enologie. O simpatie aparte îi poartă doamnei Maria Lapicus (Culev), profesoara de matematică de la Colegiu. O pasiune a lui Constantin Sava este sportul. El spune că şahul poate fi comparat numai cu muzica, muzica cea divină. Având o activitate specifică, el a practicat şahul mai mult pentru relaxare şi nici nu şi-a dat seama când a devenit candidat în maeştri. Serviciul militar în termen şi l-a făcut printe ostaşi din Asia Mijlocie. Cu ei a început să joace table. Când a venit la Colegiu, s-a înscris în secţia de table din curiozitate. Peste câtva timp, a participat la un concurs internaţional cu reprezentanți din Azerbaijan, Uzbekistan, Georgia, Moldova, România și Ucraina. În finală, a jucat cu maestrul Tudor Scripcenco şi a câştigat competiţia, devenind campion. Titlul de campion al țării l-a deținut timp de 15 ani la rând. Sunt 28 de ani de când munceşte în cadrul Colegiului Naţional de Viticultură şi Vinificaţie, dar şi 170 de ani de la fondarea acestui prestigios aşezământ. Este interesant să ascultăm ce zice domnul Sava despre acestă instituție:
“Am acceptat cu multă plăcere și bucurie să exprim câteva gânduri despre Colegiul Național de Viticultură și Vinificație din Chișinău. Ctăuceni este o comună a viilor și livezilor, a studenților, profesorilor și muncitorilor harnici și iubitori de frumos. Îmi încălzește inima și sufletul și-mi trezește cele mai frumoase amintiri ori de câte ori pășesc pragul sălilor de studii. Istoria Colegiului nostru este bogată în fapte și realizări , care au depășit demult hotarele Republicii Moldova, el fiind considerat astăzi etalon în producția grânelor, fructelor, strugurilor și, bineînțeles, a vinului. Fabrica de vinuri Stăuceni este o subdiviziune a Colegiului Național de Viticultură și Vinificație, înzestrată cu linii tehnologice moderne, tehnologie de producție dintre cele mai avansate. Capacitatea recepționării strugurilor permite a fi prelucrate în sezon 15-20 mii tone materie primă, iar cea de îmbuteliere – 3 milioane decalitri/an. Două crame de păstrare și maturizare a vinului contribuie la obținerea vinurilor de calitate, ducându-ne faima în lumea întreagă. O nesfârșită coloană de fapte ne introduce în epopeea prezentului pe care-l edifică la fabrică oamenii muncii. Cartea lor de vizită este impresionantă – producții de volume mari și sortiment de peste 60 de denumiri.
Vinurile de Stăuceni s-au impus prin calitatea lor în toate timpurile, fiind înalt apreciate de specialiști și consumatori. Valoarea lor adevărată o confirmă peste 30 de medalii de toate probele – aur, argint, bronz – obținute la diferite concursuri internaționale din Budapesta, Sofia, Tbilisi, Berlin, Ialta, Sankt-Petersburg, Moscova etc. Vinurile “Aligote”, ”Risling”, ”Primăvara”, ”Izvoraș”, precum și vinurile de tip desert “Floare”, ”Grătiești”, ”Nectar”, participând la concursurile sus-menționate, s-au impus atenției degustatorilor, constituind o etalare a succeselor dobândite în tehnologie, un examen al muncii.
O contribuție deosebită la modernizarea și implementarea noilor tehnologii de producție a vinurilor și-au adus specialiștii I.Cojocari, V. Panteleeva, V. Osipov, I. Guțu, profesorii A. Glazunov, A. Crivorucico, Gr. Musteață, L. Vacarciuc, lucrătorii Ch. Chirița, C. Stănilă, E. Guțu etc. Cuvânt de laudă îi adresez actualului director al instituției Alexandru Covrig care, în condițiile dificile economico-financiare de astăzi, dirigează competent colectivul bazându-se în primul rând pe profesionalism”.
Lasă un răspuns