Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine…

Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în „secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranţă religioasă de la Milan (Mediolanum).

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor” (Lactanţiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parţial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.

După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanţiu, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos – XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.

Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, Creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă faţă de Creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstrează, în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus şi nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337.

Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul Creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creştin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roşu. S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu. Încă din anul 317, împăratul Constantin cel Mare începe să bată şi monede cu monograma lui Iisus Hristos. În funcţiile înalte, el numeşte de preferinţă creştini, dar păstrează şi păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.

Cultul împăratului îşi pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără jertfe. În unele locuri, unde creştinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne şi le transformă în biserici sau le închid. Împăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol se ridică biserici măreţe. La Constantinopol, el înalţă Catedrala Sfinţii Apostoli, care devine necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi măreţe, se sfinţeşte la 14 septembrie anul 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna şi pe cheltuiala Împăratului Constantin cel Mare. Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul.

Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine Creştinismul s-a văzut şi din alegerea unei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma a rămas un oraş păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Constantin cel Mare se hotărăşte să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în anul 324 şi inaugurat la 11 mai anul 330. Constantin cel Mare a făcut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut urmări şi consecinţe importante în istoria Imperiului Roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit „Roma cea noua”, se ridică un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din anul 451.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea Creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea Creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii, constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi, cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei” (Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24). Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelaşi timp, şi un stăpân. Împărăţii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-şi propria voinţă. Unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocşi, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoşi, loiali, fideli şi destoinici. Desigur, ca om de stat, Constantin cel Mare a făcut şi greşeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică şi acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moştenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin şi-l asociase la domnie în anul 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în anul 325; la puţin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma. În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, el s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, ceea ce a provocat mare şi multă confuzie în sufletele credincioşilor. Cu toate aceste căderi, este în general admis că Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a ocrotit, apărat şi promovat Creştinismul, ca fiind primul împărat creştin, cel mai mare serviciu adus Acestuia fiind libertatea sa, prin edictul de la Milan din anul 313. Convertirea sa la Creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.

Îmbolnăvindu-se grav, Împăratul Constantin cel Mare se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai anul 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai anul 337, în Duminica Rusaliilor, fiind îngropat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse Creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l Cel întocmai cu Apostolii. Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Creştinismul. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), Creştinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creştin.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*