Nu trebuie să surprindă pe nimeni gândul sfârşitului aceste lumi în condiţiile în care tot mai multe argumente se acumulează dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistă cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul să alunecăm spre pesimism ca urmare a zvonurilor răspândite de către mulţi „profeţi” de ocazie sau jurnalişti dornici de un material senzaţional. În plus, majoritatea producţiilor cinematografice sau de televiziune continuă să exploateze o astfel de tematică din dorinţa de a oferi „senzaţii tari” celor care au devenit dependenţi de televizor. De aceea, abordarea temei sfârşitului civilizaţiei prezente comportă o paletă largă, extremele fiind cel mai uşor de urmat, iar deformarea subiectului conducând mai devreme sau mai târziu la banalizarea gravităţii sale.
Încă din primele secole ale ciclului istoric în care se încadrează şi scurta noastră viaţă, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretă a acestei tendinţe se poate urmări la toate popoarele lumii, „numărătoarea inversă” având la bază diferite calcule derivate din observarea deplasării astrelor pe bolta cerească. Dacă am fi trăit într-o perioadă de la începutul istoriei, atunci cu siguranţă că privind spre cer am fi avut senzaţia că observăm un imens orologiu cosmic, care sub o formă sau alta imprimă anumite ritmuri realităţilor terestre, similitudinea mergând uneori până la sincronizarea şi fuziunea dintre cer şi pământ.
Trăind între aceste două „planuri” ce se intersectează pe linia orizontului, omul a fost astfel martor al armoniei şi contradicţiei dintre cele două, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între două forţe ce îşi dispută supremaţia. Însă de fiecare dată cerul a avut atuul de necontestat al stăpânirii timpului, pământul trebuind să se mulţumească doar cu o secţiune limitată şi temporară a spaţiului. De aceea, „numărătoarea inversă” a avut o influenţă puternică asupra tuturor concepţiilor despre lume şi viaţă de pe tot cuprinsul mapamondului, consecinţa imediată fiind o profundă teamă mistică în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pământul fie va fi înghiţit de ape, fie va fi topit prin foc venit din cer, atunci când marele orologiu cosmic va fi atins numărul deplin al ciclurilor astrale acordate răzvrătitei planete Pământ.
Astfel se traduce interpretarea majoră a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerinţele judecăţii, pedepsei şi restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care atunci când sunt încălcate aduc după sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din această cauză, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinităţii a fost următorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adică a sfârşitului lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au drept scop final prevenirea, iar alteori înlăturarea, dizgraţiei divine asupra unei anumite comunităţi umane.
Tema „blestemului” poate fi cu uşurinţă pusă în evidenţă chiar şi la o analiză sumară a curentelor spirituale şi filosofice, indiferent de zona geografică, conturând o preocupare constantă ce transcende veacurile. Rezolvarea este însă de fiecare diferită, antichitatea dând mărturie despre jertfe sângeroase înlăturate doar prin trecerea la monoteism. În ce priveşte evul mediu, ritualul şi-a continuat evoluţia sub o formă mai spiritualizată, cu accente puse pe „evlavia” personală. Cu toate acestea, conştiinţa umană niciodată nu s-a simţit la adăpost faţă de „stihiile” primordiale, fapt pentru care în cele din urmă a trecut la elaborarea de tehnologii tot mai sofisticate cu scopul stăpânirii naturii.
Însă este greu de crezut ca în epoca modernă, şi mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului să mai genereze un ecou semnificativ. Graţie dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi a tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate şi au primit o explicaţie raţională. Cu toate acestea, tensiunea interioară în faţa unui univers straniu şi misterios a continuat să evolueze generând angoasele şi spasmele omului contemporan în faţa unui „necunoscut” ce stă gata în orice clipă să invadeze şi să distrugă realizările prezentului. Din această frică ancestrală aducătoare de vinovăţie, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au născut nevrozele, depresiile şi complexele milioanelor de oameni ce populează regiunile prospere ale umanităţii.
Locul religiei a fost luat de cel al ştiinţei, iar confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului şi al cumpărăturilor mai mult sau mai puţin extravagante, pentru ca la final mondenul şi divertismentul să detroneze cu uşurinţă orice interes spiritual aparţinând etapelor „depăşite” ale istoriei. Cu toate acestea, condiţia umană nu s-a modificat în esenţa ei, ci doar în ceea ce priveşte aspectul ei exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistenţă, dată fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mărfuri de lungă durată.
Orice lucru pe care îl putem studia din jurul nostru are o anumită durată de existenţă dictată de substanţele din care este alcătuit şi de utilitatea pe care ne-o oferă. Similar, lumea în care trăim are şi ea o durată finită pe parcursul căreia se derulează viaţa noastră. Prin urmare, istoria întregii umanităţi este subsumată marilor „cicluri” universale, care conferă o perioadă de existenţă universului, galaxiei şi sistemului solar din care face parte planeta Pământ. Mai departe, există un interval în care condiţiile oferite de către scoarţa terestră permit manifestarea vieţii, iar în final găzduirea rasei umane nu poate fi decât temporară pe acest fragment de „bolovan” cosmic rătăcitor prin spaţiul sideral.
Logic, va exista un sfârşit de lume, iar dacă nu ni se va oferi şansa de a traversa un „portal” spre o altă secţiune a universului, atunci înseamnă că undeva în viitor umanitatea va înceta să mai existe. În plus, la nivel individual, viaţa este extrem de scurtă pe o durată ce atinge un maxim de mai multe decade, distribuţia ei fiind extrem de variabilă la scara întregii populaţii a lumii. Iar din acest punct apar alte întrebări legate de preexistenţa şi postexistenţa fiinţei umane, de posibilitatea „întrupării” sub alte forme după ce durata terestră a expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistă la nivel personal şi colectiv, însă extrapolând înţelegem că un final vine pentru fiecare dintre noi, precum şi pentru întregul ansamblu social.
Modalităţile practice de „lichidare” a conţinutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică sau atlantă, la prăbuşirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar şi la explozia finală ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferenţa dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodă barbară şi lentă de extincţie, aplicabilă unor populaţii trăind liber prin munţi, păduri şi pe câmpii, adică unor comunităţii umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcaţiuni care să le ajute să supravieţuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla.
Tema prăbuşirii în fântâna abisului comportă o nuanţă mai elaborată, mai întâi fiindcă termenul în sine este mult mai abstract şi mai greu de imaginat. Este ca şi cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernă al cărei tavan riscă să se prăbuşească la orice mişcare telurică mai puternică. O astfel de temere relevă o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane cu clădiri mai mult sau mai puţin fragile faţă de mişcările scoarţei terestre.
„Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid şi mai eficient, constând în trecerea sub un „şuvoi de foc” a întregii suprafeţe planetare. Viziunea este oarecum inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical jerbe incandescente de lavă, care după aceea se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu siguranţă că această abordare relevă o manieră terifiantă de a pedepsi umanitatea pentru încălcarea codului „cosmic” al non-violenţei, precum şi pentru nerespectarea legilor universale ale conştiinţei morale. Pentru oamenii antichităţii târzii şi evului mediu, o astfel de temere a „prăbuşirii” firmamentului stelar şi revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum să facă faţă, disperarea fiind o consecinţă sigură.
Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că este cea mai preferată prin spulberarea într-o singură clipă a tot ceea ce există. Metoda este mai puţin „barbară”, suferinţa fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în acelaşi timp această viziune este tributară fragilităţii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda făcând să dispară totul. În realitate, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neaşteptat şi letal, fără a oferi o a doua şansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa, prăbuşirea poate să nu fie totală, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistenţă prin ascunderea „sub munţi”, dar explozia spulberă totul şi dacă este atomică, atunci nu există scăpare cumulând într-una singură toate celelalte „procedee” de curăţare şi selecţie a rasei umane.
Deschiderea omului contemporan către cunoaşterea ştiinţifică şi spre zămislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzător proporţională cu ignoranţa pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existenţei, care în trecut a condus la apariţia religiei şi filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „rob” al maşinăriilor pe care şi le-a construit, omul zilelor noastre este în acelaşi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relaţia directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora.
Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme şi tot mai stranii. Suprapopularea, dublată şi de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o criză energetică fără precedent în următoarele decade, pe măsură ce rezervele se micşorează rapid, dar cerinţele cresc exponenţial din partea tuturor naţiunilor lumii. Aceşti trei „vectori” sunt prin ei înşişi generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârşitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai puţin relevante, realităţile zilei reclamă o atenţie sporită, fiindcă ele pot fi cu adevărat semne ale „sfârşitului”.
Şansele de supravieţuire ale unei civilizaţii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficienţelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numărului de indivizi şi consumul raţional, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârşitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanităţii. În ce mă priveşte, nu ştiu dacă întoarcerea la religie ar fi soluţia cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichităţii şi evului mediu nu o recomandă în vreun fel, însă manifestarea unei conştiinţe superioare, care să conducă la respect faţă de natură şi semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanităţii să continue.
Dacă vom învăţa să contemplăm cu atenţie şi respect universul din jurul nostru, dacă vom şti să ne apropiem unii faţă de alţii şi dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porţi nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lecţia principală pe care trebuie să o învăţăm în această viaţă. Poate tocmai de aceea am apărut în această lume ca specie şi indivizi, fapt care conturează un sens frumos şi ascendent fiinţei umane. Iar dacă la finalul însuşirii acestei lecţii vom avea şi revelaţia descoperii Autorului a tot ceea ce există, atunci înseamnă că experienţa noastră a devenit deplină şi astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altă secţiune a universului după ce durata evoluţiei noastre terestre se va fi încheiat.
Lasă un răspuns