Ce mai face Gheorghe Urschi?

Omul care a făcut să zâmbească o lume întreagă de un an şi ceva n-a mai fost văzut în public şi este de nerecunoscut. Vorbim de marele umorist, actor şi scriitor, Gheorghe Urschi, care iese din nou de după cortină, pentru prima dată după ce a suferit un atac cerebral. În iunie, anul trecut, întorcându-se dintr-un turneu din România, Gheorghe Urschi a suferit un atac cerebral. Acea zi a tras o linie între ce a fost şi … ce este. A urmat un an de spitalizare şi luni de tratamente. Costul pentru o zi de internare în spital era enorm, dar marele umorist a primit susţinere din partea prietenilor, colegilor şi a diverselor companii private. Aşa au fost acumulaţi bani pentru patru luni de reabilitare la o clinică din Israel, unde actorul, care venise în scaun cu rotile, a fost pus pe picioare. Acum încearcă să-şi recapete darul vorbirii. Gheorghe Urschi în 40 de ani de activitate, a uimit atât publicul din ţară, cât şi de peste hotare, cu abilitatea sa de a-i face pe oameni nu numai să râdă, dar şi să retrăiască micile scene din spectacolele sale. A scris cărţi şi piese de teatru, a realizat numeroase emisiuni TV şi concerte, a montat zeci de spectacole şi a turnat trei filme. Un adevărat Artist al Poporului. Vă propunem un interviu, acordat acum câţiva ani, pe când maestrul păşea furtunos în pleiada septuagenarilor.

 

– Domnule Urschi, sunteţi o persoană publică, toată lumea vă cunoaşte, dar există oare şi un Gheorghe Urschi necunoscut?

– Despre aceasta s-a luat în dezbatere de mai multe ori, care Gheorghe Urschi ar fi cel ascuns de marele public sau de cititori. Mai mulţi dintre oamenii care mă cunosc au zis că în anumite interviuri au întrezărit în mine un alt Urschi, un alt om, un alt caracter. Poate era un fel al lor de a mă măguli, de a-mi face plăcere. Nu există un alt Urschi, există unul care îl ştiu eu şi pe care niciodată nu l-am ascuns de lume. Mie mi-i greu să mă urmăresc de la o parte, să încerc să determin cum sunt. Cel  puţin aş putea spune cu mâna pe inimă că n-am încercat să trec drept alt cineva sau să vreau să par mai frumos, mai deştept. Nu mi-am căutat o imagine care să placă. Am avut grijă de imagine, am fost deschis către lume, poate doar în cazurile în care nu vroiam să fie nimeni alături, poate atunci mă retrăgeam undeva şi poate doar atunci eram acela care nu-l prea ştie lumea.

– Care aspect al creaţie dumneavoastră rămâne necunoscut de marele public?

– Nu prea ştiu dacă am vreun gen pe care l-am ţinut în taină. Unii dintre prietenii mei, care erau mediatori, prezentatori de programe făceau nişte poante pe seama mea: “Şi acum vine în scenă…” şi numeau vreo douăsprezece profesii de pe lumea aceasta pe care Gheorghe Urschi le-ar fi îmbrăţişat. Nu ştiu dacă asta mă face să cred că poanta lor este caustică şi că ei încearcă să persifleze faptul că eu m-am extins într-adevăr în mai multe genuri. Acesta sunt. Poate mai puţin cunoscute sunt traducerile mele. Foarte puţini ştiu că am tradus multă literatură prin anii  ’70-’80. Dacă aş pune cărţile pe care le-am tradus una peste alta, ar ieşi o stivă cât un taburet. Aceasta nu era o activitate publică, televizată, mediatizată, vociferată. Era o probă de a mea, de suflet. Nu am tradus ca să câştig, deşi recunosc se şi plătea această activitate literară, şi nu chiar rău. Prima maşină mi-am cumpărat-o din traduceri. Am tradus cartea “Peşte împărat” de Victor Astafiev din limba rusă. În general, toate traducerile mele au fost din limba rusă, cu alte limbi am cochetat doar, nu le-am cunoscut. Pentru  această carte am primit 4500 de ruble, o sumă enormă după vremurile de atunci. Am mai adăugat 2000 şi mi-am cumpărat maşina. Dar să nu se creadă că am tradus acest roman complicat doar pentru bani. Era un roman foarte complicat, cu o literatură făcută de un stilist, cu nişte fraze sucite şi întortocheate, care ţineau mai mult de jumătate de pagină. Am muncit din greu. Cu Victor Astafiev am ţinut corespondenţă. Avea atâtea denumiri de  gângănii, de muşte, de insecte acolo în Siberia încât eu aicea în Moldova n-aveam decât un ţânţar nenorocit şi nişte libelule pe acolo. Nu le  puteam găsi echivalentul în limba noastră şi-i scriam scrisori şi-l rugam  să-mi dea simbolul în limba latină şi căutam prin ierbare. M-am dus la Academie de multe ori. Adică,   eram pus în faţa unei probleme.  Traducerea a durat un an şi jumătate. Am avut nopţi în care stăteam la maşina de scris şi aveam o singură cameră în cămin şi două fetiţe mici, şi maşina de scris mi-am instalat-o în toaletă. Am făcut un scăunel şi o măsuţă. Aveam momente de criză când traduceam fraza de-o pagină aproape şi când o vedeam întinsă, culcată în pagină în româneşte se întâmpla ceva cu fraza aceea şi-n ochii mei se răsturna peste cap înapoi şi se făcea , iar în limba rusă. Nu se lăsa tradusă. Şi atunci mi se întâmpla că cartea aceea frumoasă să o calc în picioare. Să mă culc şi a doua zi să alerg la televiziune, radio şi la teatru ca seara  să vin acasă şi s-o mângâi înapoi, s-o iau la tradus de la început.

– De curând v-au apărut trei volume de scrieri literare. Aţi adunat în ele întreaga dvs. creaţie?

– Nu chiar. Am ales ceea ce mi se părea că ar putea să ţină piept timpului, să reziste şi să prezinte interes şi după moartea mea. Pentru că am să mor şi eu odată şi odată. Primul volum conţine nuvele şi povestiri, al doilea piese de teatru, în acestea cred cel mai mult, se va reveni la ele, îmi închipui nu ştiu de ce, poate sunt mai… am şi dreptul acesta şi al treilea schetchiuri, monoloage şi scenete de miniaturi. Fiecare om de artă speră că ce a lăsat el în urmă va trezi interes.

– Din ce perioadă datează lucrările din aceste volume?

– Cam de la începuturi. Primele mele nuvele de prin ’70 şi ceva şi până în ziua de azi. Sunt unele scenete, le-am scris, nu le-am jucat , dar le-am inclus în volumul trei. Acestea ar fi ca nişte flori de primăvară răsărite înainte de vreme. Multe au rămas în afara acestor pagini, de aceea dacă-mi dă Dumnezeu sănătate şi mai adun nişte bani voi scoate şi al patrulea volum: dramaturgia pentru copii. La acest capitol am nouă piese, vor fi zece până în martie. Nu ştiu dacă în teatru, dar sunt sigur că în şcoală se va căuta întotdeauna ce se poate monta în cadrul unui cerc dramatic, în cadrul unui teatru popular, ce se poate monta pentru copii. Să fie cu şapte, opt personaje. De fapt, toate piesele mele nu au mai mult de opt, nouă personaje (de parcă m-aş fi gândit, dar n-a fost aşa), de parcă am avut grijă de un mic colectiv care nu are de unde împrumuta actori şi nu are de unde face figuraţie, să adune scene cu multă lume.

– Şi acum vă pun cea mai banală întrebare. Când aţi luat pentru prima oară stiloul în mână?

– Ca autor prin clasa a opta. Scriam nişte versuri deja. Compunerile mele, pe atunci, învăţătorii mei mai târziu au recunoscut faptul că erau citite între ei în cancelarie. Ceva se isca încă pe atunci. Am scris o poezie, din păcate n-am păstrat-o. Nu ştiam pe atunci că mi-ar fi dragă de ea şi peste mulţi ani, scrisă prin ’62 despre Nicolae Sulac, fără să ştiu pe atunci că o să-mi devină prieten, o să avem împreună atâtea concerte, nopţi şi escapade în sânul naturii. Era o poezie în care fiecare al patrulea rând era: “I-an auzi, cântă Sulac”, sau “I-an tăceţi, cântă Sulac” apoi “ deasupra unui lac se cutremură… tăceţi fa cântă Sulac”. N-am păstrat-o, dar simt că încă de atunci acest fior, această beţie a cuvântului mă încerca.

– Dar când aţi învăţat să citiţi?

– Devreme. Maică-mea era o colhoznică de rând şi făcuse o clasă şi olecuţă pe vremea veche, după aceasta  n-a mai avut când să facă carte. Taică-meu a învăţat cel mai mult, şapte clase şi când am absolvit eu şcoala din Moscova tata a absolvit şcoala serală. În acelaşi an am făcut acasă, la Cotiujeni, banchet. El pentru că srednee obrazavanie şi feciorul lui pentru verhnee obrazavanie.

– Care este cartea  ce aţi citit-o prima dată?

– Îmi vine greu să spun acum. Satul meu, Cotiujeni era centru raional şi avea două biblioteci pe atunci, de limbă rusă şi de limbă moldovenească. Eram abonat la ambele. Din păcate, în română era foarte puţină literatură care putea fi recomandată unui copil de 4-5 ani. În rusă ni se oferea o amplitudine mai bogată.  “Ciuc şi Ghec”, nu ştiu ce, nişte nenorociri de pe atunci. Luam cartea de la bibliotecă, mergeam acasă şi curios să vad despre ce e o citeam chiar pe drum. Odată ţin minte că mergeam cu cartea deschisă şi am lovit cu capul în ceva. M-am oprit şi m-am uitat , am intrat sub un cal. Era o căruţă cu un cal acolo. Am mers până la cal şi i-am dat un cap în burtă. Calul s-a uitat la mine: “Ce-i cu marele ăsta grămătic?… Merge şi citeşte până intră în mine?” Mai târziu, la Chişinău, am petrecut atâtea seri şi chiar nopţi în bibliotecă. Ceream bibliotecarei permisiune  să rămân până în ziuă în bibliotecă. Pentru că aveam şi nişte sesiuni şi apoi mi se indica câte o carte pe care vroiam s-o mănânc în noaptea aceea. Nu-mi dădeau voie să mi-o iau acasă şi atunci ziceam: “Eu rămân aicea. Mă încuiaţi, nici o grijă.”

– Cum aţi început să scrieţi literatură?

– Au fost nişte personaje în satul meu, nişte oameni interesanţi. Am avut noroc de nişte pedagogi extraordinari, ieşiţi din comun. Vedeam că atunci când vorbea unul din ei se întâmpla ceva cu noi. La noi lecţiile de fizică, de literatură deveneau atât de interesante încât ni se părea că ne aflăm la un spectacol. Poate că ei au intuit, chiar  au prins ceva în mine şi zăboveau mai mult asupra băncii mele. Mă încurajau în încercările mele. Mă lăsau uneori să fiu şi obraznic. Mulţi oameni în satul nostru erau nişte tipaje despre care la început povesteam ceva în cercul meu pe la club, pe la şcoală cu băieţii şi vedeam că trezeşte interes ce spun. Toate nuvelele de mai târziu, la început, au fost nişte povestiri orale care aveau priză la public şi astfel fiecare povestire o spuneam altă dată în alte circumstanţe la altă lume şi-o mai înfloream oleacă, că nu puteam s-o spun de două ori tot aşa. De la povestirile mele orale a şi a prins germene şi a urmat tot ce am scos în aceste trei volume.

– V-a plăcut dintotdeauna să faceţi oamenii să râdă?

– Da! M-am şi certat pe chestia aceasta cu nişte colegi de-ai mei care ziceau: “Atâta scop urmăreşti. Să râdă lumea”. Dacă asta e puţin, mai mult nu ştiu să fac. Când vedeam oamenii râzând în jurul meu aveam senzaţia că nu chiar degeaba m-a făcut mama pe lumea asta. Este senzaţia care mă urmăreşte până în ziua de azi. În această sărăcie în care trăim şi în această ţară depopulată, dacă merg într-un sat şi adun două sute de oameni, jumătate bătrâni, jumătate tineri şi ei râd două ore cu mine, orice ar zice criticii, experţii, elitarii care despică firul în patru, eu consider că ştiu să fac un lucru mare. Sigur aş putea să fac şi umor pentru critici, să stea criticii în sală toţi şi elitarii, aceştia care gustă ceea ce nici nu-i, s-o scriu pentru ei. Şi ei să recunoască în unanimitate că acesta e un mare talent, dar să nu râdă nimeni. Prefer să merg acolo unde râde toată lumea. Dar acolo este şi un nea Vasile, vai de capul lui, dar este şi directorul şcolii, este şi preotul satului, că vin şi ei la concertele mele. Dacă râd toţi, nu-mi pare rău că nu m-am apucat să scriu pentru critici. Pentru critici înseamnă să nu râdă nimeni, dar să zică că e genial. Pentru popor, aşa cum lucrez eu în scenă, înseamnă toţi să râdă, dar aceştia să zică: “Ei prostii. Se coboară la nivelul… coboară ştacheta!” Cobor tot şi ridic tot, tot eu la loc. Dar să fiu auzit şi cu oamenii aceia care stau două ore în sală de dragul meu să se întâmple ceva.

– În cărţile dvs.  are un rol important râsul sau plânsul?

– La aceasta nu m-am gândit. Dar din câte  am citit eu, s-a mai scris de câteva ori şi despre mine, de altfel s-a evitat să se scrie recenzii. Testamentul, spectacol care se joacă de cincisprezece ani la  Teatrul Luceafărul n-a avut nici o recenzie. Nici de bine, nici de rău. A fost o vreme când eram pândit de critici: “ Iar a  scos acesta o piesă? Hai să mergem s-o vedem!” Dacă n-aveau ce înjura, preferau să tacă. Adică: “ De data asta o scăpat aista. Îl pândim la colţ şi-l încolţim”. Cei care au privit cu ochi buni lucrările mele mi-au zis că orice aş fi scris, chiar mai dramatic, parcă tot mai apare pe ici colo câte o rază de umor. Aceasta într-un fel mă reprezintă.

– Am aflat că vă place să colecţionaţi dicţionare. De unde vine pasiunea aceasta şi de ce anume dicţionare?

– Cred că din faptul că m-a pasionat traducerea. Am tradus câteva nuvele din sârbă, spaniolă, prin anii ’72 pentru admitere. Apoi am avut de tradus cărţi întregi, piese, Gorki, Ibsen, Vampilov, şi, în sfîrşit, acest “Peşte împărat” de Astafiev despre care am aflat mai târziu, după ce apăruse traducerea că a fost oferit mai multor traducători de la noi, cei mai buni de atunci, care au renunţat. “Au zis: “Nu!” Printre ei a fost şi Alexandru Cosmescu. Poate a zis nu în favoarea mea. Dar când mi s-a oferit această proză, să-i fac echivalentul românesc am simţit că se contează deja pe mine şi pe ce am făcut în acest gen şi că este pe potriva forţelor mele de traducător. De atunci am început vânătoarea de dicţionare pe cât am putut. Aceasta însemna să plec la  Moscova, Kiev, Odessa, Cernăuţi. La noi în Moldova, pe atunci, carte românească era un fel de tabu.. Apoi  pândeam nişte colegi de-ai mei din lumea literară, din cei mai în vârstă , care uneori îmi vindeau câte un dicţionar din motive de sărăcie. Adică, materialismul. Îmi dădeam seama că procedez într-un mod necinstit că le  cumpăr. Recunosc,  n-a fost cel mai cavaleresc gest al meu. Treceau nişte luni de zile şi respectiv, poate îşi veneau în fire în mod material şi-mi ziceau: “ Vinde-mi înapoi dicţionarul” şi atunci eu spuneam că, cale întoarsă nu există. Apoi mai târziu, de când putem să trecem Prutul, am tot adunat dicţionare şi am o colecţie de invidiat. Sunt peste o sută. Afară de clipa când mulţi cred că fericirea mea este atunci când mă produc în scenă, eu am mai spus-o, nu-i aşa. Marea mea savoare de artist satiric, de umorist  este atunci când stau la vilă asupra paginii şi văd cum vin poantele, şi le sucesc, şi le întorc pe toate părţile şi atunci aceste dicţionare îmi stau la îndemână ca nişte bune şi credincioase sfătuitoare. Acolo se naşte ceea ce apare în scenă peste o săptămână sau o lună de zile. De aceea, dacă am cumpărat un dicţionar, nu-l mai vând nici la zece preţuri. Chiar zilele acestea filmam ceva în Grădina Botanică din Chişinău şi m-a sunat un domn din Iaşi, Badea Gheorghe, nu ştiu de unde a obţinut numărul meu de telefon şi mi-a zis că vrea să-mi ofere nişte dicţionare. Uite de astea încă n-am păţit. Să-mi dea cineva o carte pe gratis.

– Pe scenă, din primele apariţii, v-a plăcut mai mult să faceţi anume comedie?

-A existat o preponderenţă spre comedie pentru că veneam deja cu un bagaj actoricesc în spate. Jucasem pe scena casei de cultură din Cotiujenii Mari mai multe roluri, mai ales comice şi citeam foarte mult din poezia comică a  lui Andrei Lupan. Am botezato mai târziu poezia anecdotică, cum ar fi şi cea a lui Ion Pribeagu, pe care îl adoră Florin Piersic. Pe vremuri poeziile lui A. Lupan făceau  mare vâlvă pe scenele din Moldova.

– V-aţi asumat destinul de actor comic?

– Mi-a revenit pe parcurs. Priveam din copilărie spectacolele teatrelor noastre. Când venea la Cotiujeni Teatrul din Bălţi, Teatrul Puşkin ori Luceafărul. Mi se întâmpla adesea ca administratorul la uşă să-mi ceară bilet. Chiar dacă tata era director la club oricum nu eram admis în sală fără bilet, dar nici tata nu-mi  dădea măcar o rublă. Şi atunci ceream de la tata cheile de la club şi intram pe uşa din spate, pe unde intrau actorii şi rotind cheile pe deget îi întrebam dacă totul este în ordine şi dacă nu au nevoie de nimic. Mare fraier… Şi cu cheile pe deget intram în sală şi mă lipeam de un taburet ca să văd spectacolul. Tot ce era atunci spectacol era sălbăticia mea de a mă scălda în acest gen. Mai târziu, când am făcut  şcoala teatrală, mi-am dat seama că avem în Moldova artişti comici foarte buni, atât că ei trebuie să găsească un rol comic, să-l încredinţeze regizorului, să i-l scrie un dramaturg. Dar cine scria atunci pentru teatru? A scris Andrei Lupan, Ana Lupan, Ion Druţă, Teodosie Vidraşcu, Gheorghe Malarciuc,Alexei Marinat, Petru Cărare. Se scria comedie, dar juca un actor un rol. Aşa ţi l-a scris dramaturgul, aşa l-ai jucat cum poţi. Dar, actori comici care să vină în scenă cu un text scris de el, această tradiţie nu a fost în Moldova până la mine. Nu că m-aş lăuda, chiar îmi pare rău că n-a fost.

– Cum aţi reuşi performanţa de a fi văzut, ascultat, admirat în toate satele din Republica Moldova?

– Am pornit cu primele spectacole de la Luceafărul încă în ’67 cu un rol bun în “O noapte furtunoasă”. Apoi am jucat un rol la care vreau să revin. L-am jucat în ’70 pe şeful gării în “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, montat de Ion Ungureanu. Am jucat de patru ori cu o sală plină, apoi a fost interzis pentru faptul că Sebastian era dramaturg român, iar noi încă de pe atunci eram moldoveni. Ion Ungureanu a montat un fragment din cadrul de studii, dar după multe insistenţe ale mele şi nu numai am făcut un spectacol de diplomă. Erau opt personaje acolo, bărbaţi. Atâţia eram noi în grup şi ni se potrivea ca o mănuşă. Era o uşoară camuflare. Poate de aceea îmi pare că acesta a fost cel mai mare spectacol din viaţa mea. Deşi, am jucat după aceasta multe roluri comice.

– Din cele cincisprezece piese pe care le-aţi scris câte au fost montate?

– Toate. Nu am nici o piesă nemontată. Poate o să scriu, acum la bătrânețe, dacă mă tulbur la cap, una care nu se va monta niciodată. Aşa ca să fiu şi eu original.

– Dvs. aţi atins un record în dramaturgia basarabeană cu Testamentul, care se joacă de 15 ani. S-a schimbat publicul din momentul premierei până astăzi?

 – N-aş spune. S-a schimbat situația. Cine a râs atunci în ’92, când l-am montat, râdea având în conştiinţă faptul că stai în rând la o maşină mulţi ani şi dacă îţi vine rândul să mori, dar  rândul la maşină încă nu ţi-a venit, încerci să faci nişte jocuri. De aici a pornit ideea. Acum lumea râde de altceva. Cel care are acum 20-25 de ani nu ştie de rând la maşină. El din contextual piesei înţelege că atunci aşa ceva  era. Râsul de atunci era mai savuros. Ei râdeau atunci că iată aceasta e azi, dar acum râd că iată aşa a fost. Parcă ar fi un râs în retrospectivă. Aceasta nu mă afectează. Mă bucură că lumea încearcă să comunice cu acel jalon al vremii.

– Vorbiţi-mi ceva despre teatrul pentru copii. Aici nu sunteţi satiric, ci mai cald, mai blând. Cum stabiliţi contactul cu copii?

– În anii de botez scenic am jucat în spectacolul “Comoara Braziliei”, montat de llie Todorov. Jucam un măgăruş, după care am jucat peste doi ani în “Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici” rolul unui pitic, apoi am jucat într-un spectacol montat de Ion Sandri Şcurea, un basm de Andersen. Am jucat mult pentru copii şi sunt convins că mai bun spectator decât copii nu se află..

– Cât de des râdeţi în prezent?

– Tot aşa de des ca şi pe vremuri. Dacă spune cineva o poantă sau un banc şi simt că este stofă, râd ca tot spectatorul. Eu nu mă pun deoparte să zic: „Pf, să râd eu? Eu care fac bancuri şi clădesc poante?…” Râd ca tot omul. Dacă e nostim râd.

– Ce ar trebui să facă un om pentru ca să rămână vesel până la adânci bătrâneţe?

– Aici e mai greu. Pe mine m-a salvat de-a lungul anilor şi sper să mă sprijine şi în anii mei de bătrâneţe. Sper să-mi înarmeze spiritul meu de autoironie. Eu ştiu să râd de mine şi atunci nu mă supăr nici pe alţii. În clipa în care mă uit în oglindă fac un uşor dialog cu mine şi spun aşa: „ Hai măi, nu fi prost. Dă-o dracului. Toate sunt la locul lor” şi ciocnesc cu cel din oglindă o cinzeacă de coniac şi când mă uit la el parcă e mai rumeor şi eu parcă sunt mai vesel.

– D-le Urschi, v-aţi reproşat ceva din ce aţi trăit?

– Aşa s-au desfăşurat toate de-a lungul vieţii că dacă încerc să fac o privire retrospectivă, parcă n-am păcătuit şi parcă nu port nici o vinovăţie. Dar, de fapt, mi s-a întâmplat să şi trădez. Şi această trădare mă doare. M-a durut şi atunci. Am fost perfect conştient de faptul că procedez în mod trădător. Mi se publica la Moscova o nuvelă la editura Molodaya Guardya, care era tradusă de Vitalie Baltag. Am expediat-o la Moscova, dar am fost chemat acolo, de parcă erau nişte neînţelegeri. M-am dus să văd despre ce e vorba. Şi o tovarăşă, nu pot să-i zic doamnă nicidecum, nici nu vreau, o şefă de acolo a spus: „Nuvela este bună, dar traducerea nu. Şi dacă vreţi dvs., autorul, să fiţi editat la noi, trebuie s-o traducă altcineva. Cineva din bunii cunoscători de limba rusă, nu ai voştri de acolo de la Chişinău”. Şi am întrebat: „ Sunt tânăr şi naiv, cine va traduce?”. Ea mi-a răspuns: „ Eu!”. În clipa în care mi-a spus tovarăşa că urmează dânsa să traducă , am întrebat-o dacă am două ore pentru reflecţie. A încuviinţat. Am mers la o staţie telefonică şi l-am sunat pe Vitalie Baltag. Iam spus care este situaţia la care el, sigur, din considerente de prietenie a zis: „ Spune că renunţi la traducerea mea. Lasă s-o facă ea,Gheorghiţă. Contează să apari în Moscova. O apariţie editorială în Moscova e un mare prag în viaţă. Scuipă pe ce am făcut eu. Zi să traducă ea.” Când a apărut revista cu nuvela mea, am avut şi originala traducere a lui Baltag în faţă. Am confruntat textul. Ea a schimbat doar două cuvinte într-o nuvelă de multe pagini. Întors la Chişinău, i-am cerut iertare lui Vitalie Baltag. M-a iertat. Eu totuna îmi dau seama că a fost o trădare