Cu zeci de mii de ani în urmă, în apropierea peșterilor din Carpați trăiau urși, lei și hiene de cavernă. Cercetătorii caută fosilele din sedimentele cavităților carstice, încercând să afle mai multe despre aceste animale, pentru a înțelege de ce dispar speciile. În partea sudică a Carpaților Meridionali, câteva sute de peșteri ascund fosile ale unor animale surprinzătoare pentru fauna de astăzi a României. În galeriile lor subterane, în care accesul publicului este interzis, cercetătorii au găsit fosile ale unor mamifere pleistocene, dar și ale unor oameni preistorici, care trăiau aici cu 30.000 de ani în urmă. Peșterile acestea au început să fie studiate mai serios de prin anii 1950, iar acum, tineri geografi, geologi, paleontologi și biologi vor să completeze informațiile lipsă. Își propun să afle cât mai multe despre istoria ultimilor 120.000 de ani – despre schimbările climatice care s-au petrecut în această parte a României și implicațiile acestora asupra animalelor dispărute. „În peșteră, se întâmplă foarte multe lucruri în 120.000 de ani, e o dinamică destul de mare”, spune cercetătorul Ionuț Mirea, care a publicat alături de colegii săi un studiu despre Peștera Muierilor, aflată pe marginea sudică a Masivului Parâng. „Noi am urmărit evoluția peșterii, populația de urși de peșteră din această zonă”, spune el. „O mare parte din studiul nostru a fost făcut pe baza resturilor fosile găsite în timpul unor săpături arheologice care au durat cinci ani.”
Lucrarea oferă indicii despre cum ar fi trăit una dintre ultimele populații de urși de peșteră din Eurasia, pentru care Munții Carpați ar fi putut fi un refugiu. Și sugerează că zăpezile Epocii de Gheață ar fi început să se topească mai repede în sudul Meridionalilor, decât nord, din cauza încălzirii globale. Mirea a terminat Facultatea de Geografie a Universității din București, apoi a urmat un curs de master. Pentru doctorat, s-a dus la Cluj, la Babeș-Bolyai, iar teza lui se bazează pe munca de cercetare făcută în Peștera Muierilor, ca angajat al Institutului de Speologie „Emil Racoviță”, unde lucrează în prezent. Peștera Muierilor, aflată în județul Gorj, cam la jumătatea distanței dintre Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea, are 8.000 de metri lungime și e dispusă pe patru niveluri. Turiștii ajung de obicei la nivelul doi – care este amenajat pentru vizitare -, însă lucrurile interesante sunt un pic mai jos, la nivelul unu. Acolo se află „Galeria Urșilor”, pe care turiștii nu o pot vedea. În aceasta au fost descoperite în trecut nu mai puțin de 35 de cranii de urs de peșteră (Ursus spelaeus) pe o suprafață de 50 de metri pătrați. Ursul de peșteră, sau de cavernă, era mai mare decât ruda sa mai tânără, ursul brun actual. De obicei, masculii cântăreau între 350 și 600 de kilograme, însă pe mapamond au fost descoperite și exemplare mai masive, de până la o tonă. Picioarele urșilor de peșteră erau puternice și îndesate, iar craniul lor era plat. Cercetătorii spun că această specie, care ar fi dispărut acum vreo 24.000 de ani, petrecea mai mult timp în peșteră decât ursul brun, care folosește galeriile mai mult în perioada hibernării. Pentru cercetători, orice craniu de Ursus spelaeus poate fi o mină de informații, de-asta și Mirea s-a bucurat când a aflat prima dată că ar putea coborî în galeriile Peșterii Muierilor, în 2011. „Am fost cu câțiva colegi mai mari decât mine, și atunci tocmai se discuta că ar trebui să ne apucăm de o săpătură paleontologică acolo”, spune el.
„Cu zeci de ani în urmă, se descoperise o galerie, Galeria Hades, și eram fascinat de poveștile colegilor. Abia așteptam să văd despre ce e vorba.” Când s-a pus problema prospectării peșterii în vederea unor posibile noi săpături, a făcut tot posibilul să fie parte din echipă, iar ulterior munca lui pe șantierul paleontologic și în laborator a stat la baza lucrării sale de doctorat. „În Peștera Muierilor, de exemplu, cele mai reprezentative din Pleistocenul superior sunt ursul de peșteră, leul de peșteră, hiena de peșteră și surprinzător de mulți lupi”, spune el. „Am descoperit foarte multe resturi de fosile de lupi care aveau undeva între 25 și 30 de mii de ani.” Cam 80% dintre animalele descoperite acolo au fost urși de peșteră și alte carnivore. Și e de așteptat să se întâmple asta, pentru că se crede că unele animale, ca de exemplu hienele și lupii, veneau adesea pe la intrările în peșteri. Acolo mai găseau mâncare și se puteau hrăni în liniște. Uneori, explică Mirea, urșii de peșteră mureau de foame în timpul hibernării, pentru că resursele lor de hrană de pe parcursul anului erau puține. Carnivorelor li se adaugă omnivore, ierbivore și micromamifere, pe care cercetătorii vor de asemenea să le studieze în detaliu. Unele analize sunt deja destul de avansate și ar putea fi publicate în reviste de specialitate. Mirea zâmbește și spune și spune că vor fi câteva surprize pentru comunitatea științifică: „Pregătim ceva despre dieta urșilor.”
Între timp, lucrarea publicată sugerează că resturile fosile de urs de peșteră provin din surse multiple, atât cele aflate la etajele superioare ale peșterii, cât și cele din galeriile nivelului inferior. Apa a fost cel mai important factor în dinamica și depunerea resturilor de fosile din peșteră, spun cercetătorii. Lucrarea mai sugerează că Munții Meridionalii ar fi putut fi „unul dintre ultimele refugii” ale urșilor de peșteră, lupilor de peșteră și al altor mamifere, în perioada Ultimului Maxim Glaciar, de acum 20.000 de ani. Mirea și colegii lui spun însă că trebuie studii suplimentare pe această temă și date aprofundate pentru a confirma ipoteza. „E foarte greu să vedem ce s-a întâmplat în trecut”, afirmă cercetătorul. Cercetarea integral a unei peșteri poate dura zeci de ani. Uneori, studiul continuă, fiind predată de la o generație la alta. Într-un al sit cunoscut, aflat în Peștera Urșilor din județul Bihor, echipa lui Mirea s-a apucat de cercetare prin 2010, și încă mai e mult de lucru. Acolo, a fost găsită în timp o cantitate impresionantă de fosile de Ursus spelaeus. „Poate o sa ies eu la pensie și n-o să se termine”, mai spune cercetătorul. Când vrea să afle ce s-a întâmplat cu 35-45.000 de ani în urmă, în Pleistocenul superior, Mirea și colegii lui analizează fosilele pe care le găsește în peșteră. Apoi, dacă vor să meargă și mai departe în trecut și să afle ce era cu 120.000 de ani în urmă, se uită la sedimente și la stalagmite. „Stalagmitele păstrează foarte bine informația din trecut, iar dacă înțelegem ce s-a întâmplat în trecut, cu siguranță vom putea avea niște predicții și pentru viitor”, spune el. „Peștera poate juca un rol important în înțelegerea schimbărilor climatice.” Analizele, însă, sunt scumpe. „O datare pe un tip de os, pentru o vârstă, costă în jur de 500 de euro”, spune el. „Noi, pentru studiul nostru, am făcut în jur de 40.” Datările pe stalagmite sunt chiar mai scumpe, în jur de 700-800 de euro, în funcție de laborator. Multe probe se analizează în străinătate, pentru că România are puține laboratoare performante. În ciuda greutăților, nu se gândește să se lase de cercetare, pentru că domeniul e provocator. „Tot timpul trebuie să fii în priză și să-ți pui întrebări, nu merge să lucrezi pe speculații și să-ți dai cu părerea. Rezultatele trebuie să fie obiective.”
Mirea nu a găsit încă rămășițe umane pe șantierele paleontologice pe care a lucrat. Astfel de descoperiri au fost, însă, făcute pe teritoriul României. În Peștera Muierilor de exemplu, arheologii au găsit, prin anii 1950, fragmente osoase umane care provin de la trei indivizi. Câteva fragmente de craniu au fost datate și ar avea peste 30.000 de ani, semn că oamenii foloseau atunci peștera pentru a se adăposti. Și mai multe rămășițe umane au fost văzute în Peștera cu Oase, din apropierea orașului Anina, județul Caraș-Severin. De altfel, în 2002, acolo au fost descoperite unele dintre cele mai vechi fosile ale omului modern din Europa din perioada respectivă. Ele proveneau de la trei indivizi care ar fi trăi cu 35.000-40.500 de ani în urmă. O analiză ADN efectuată în 2015 arată că una dintre fosile, un bărbat numit de cercetători Oase 1, avea destul de mult material genetic de om de Neanderthal, mai exact între 5 și 11%. Neanderthalii, care ar fi dispărut de pe continent acum aproximativ 40.000 de ani, contribuie astăzi cu 1 până la 3% din ADN-ul populației din Europa și Asia. Faptul că, în preistorie, și oamenii trăiau în aceste galerii subterane e alt lucru care îl fascinează pe Mirea: „Ușor-ușor, pe măsură ce studiez peșteri, mă întorc la rădăcini, pentru că niște stră-stră-stră-moși de-ai mei au locuit acolo.” Îi dorim succes în cercetarea sa tânărului speolog – paleontology, dar dacă ar fi acceptată ipoteza mea, periodic (la câteva mii sau zeci de ani) are loc acestă „schimbare” la nivel planetar (metamorfoză), când timpul se termină și va apare un timp nou, cu un pământ nou, cu specii noi și poate chiar cu oameni noi. Legat de acest fenomen omul are o reacție de spaimă (a.s.v. statuile triste sau speriate care privesc cerul (Lepinski Vir, Insula Paștelui, statuile mayașe, etc.), sau coifurile de aur și argint geto-dace „cu ochi”; la fel simbolul grifonilor care rup forme de mamifere). Pentru că se întâmplă rar această „Zi a Judecății”, omul uită. De aceea au lăsat strămoșii semne și simboluri care să ne reamintească acest fapt cutremurător. De aceea și-au pus limbi de aur mumiile egiptene, spre a ne „vorbi”. Oamenii de Neanderthal ne-au lăsat altare din cranii de urs de peșteră în Peștera Rece (patru cranii așezate în cruce, iar unul dintre acestea întors pe spate – lumea pe dos). Tot ca semn avem aplicele de harnașament geto-daco-trace care au mai multe capete de păsări, cai etc., din care unul „frânează” circuitul și este prezentat invers; sfârșitul timpului. Și picturile parietale preistorice – aparent justificate ca existență a unei veritabile galerii de artă primitivă, sau un ritual de vânătoare al omului primitiv – sunt create predominant și colorate excesiv în roșu (ocru), semnalând pericolul ce ne pândește pe noi oamenii și alte specii cu sânge cald (cu fier), la un moment dat (sfârșitul timpului și începutul celui nou). De aceea unele popoare făceau sacrificii sângeroase sau de sânge. Altele foloseau măști, spre a se ascunde de zeitate, sau apelau la costumarea în pielea altcuiva. Și în Peștera Cioarei a fost descoperit un altar al ursului de peșteră format din două cranii așezate spate în spate, ca un Ianus, ce stă pe loc (sfârșitul timpului) privind către trecut și către viitor în același timp. Așezarea umană de aici ar avea 50.000 de ani. Ursul era considerat un fel de „Om al Pădurii” de către oameni (Moș Martin), mai ales că se ridică în două picioare și poate merge așa. Este omnivor ca și omul. Este și mincinos: spune „Mor! Mor!” și nu moare, ci apare din bârlogul unde a hibernat. Prin tradiție, ursul avea valențe vindecătoare („să te calce pe prag ursul”), sau premonitorii (ursitele hotărau soarta copilului). Ursul îmblânzit juca prin sate, iar masca de urs se află în alaiul mascaților care vin de Anul Nou (măști cu capete de animale asemenea zeităților egiptene). În Carpați este posibil să avem urmele ultimului refugiu al mamiferelor de peșteră. Lei, urși, hiene, lupi, toate de dimensiuni mai mari decât cele actuale, și-au lăsat fosilele prin peșterile noastre. Deși o epocă glaciară ne face să ne gândim la resurse de hrană limitate, toate aceste animale erau urieșești. Cum reușeau să supraviețuiască într-un climat aspru și fără resurse, este o mare enigmă pe care cercetarea actual o poate dezlega.
