Pictorița Elena Popea (cunoscută și ca „Pictorița călătoare”) s-a născut în orașul de sub Tâmpa, la Brașov, în anul 1879, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908). După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie) și în coloniile artistice
de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank, Jordan Jakob și Caroline Kempter. Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după Primul Război Mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse.
Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris (în Salonul Independenților de la Muzeul „Jeu de Paume”-Franța), la Londra (Galeriile Claridge-Marea Britanie) și Amsterdam (Olanda). Între anii 1921-1926 devine eleva lui Andre Lhote și frecventează Academia lui Andre Lhote, din rue d’Odessa, în capitala franceză. Sursele de inspirație le-a găsit în frumusțea peisajului și a oamenilor 
din împrejurimile Branului (pe lângă cabana pe care o deține aici, motive predilecte asupra cărora revine adeseori, sunt silueta masivă a castelului Bran, curtea sau interioare din castel, unde este adesea oaspetele Reginei Maria) și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, dar și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat la: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Pale-stina, Egipt (1937) și Scoția (1938). Genurile preferate în perioada de început, interval cuprins între primele încercări artistice și sfârșitul Primului Război Mondial, sunt naturile statice și interioarele. Florile sunt un simbol al feminității, armoniei, frumuseții, dar și al fragilității ei. Abordarea cuminte, încadrarea pe linia tradițională a genului, aduc în aceste lucrări o gamă cromatică cel mai adesea reținută și sobră. Pasta, cu o marcată consistență, acoperă cu tușe vizibile suportul, urmărind anatomia plantei.
Un motiv peisagistic recurent în creația Elenei Popea este cel al siluetelor de mesteceni, singuratice și firave, contorsionate sub bătaia vântului și proiectate pe fundalul unui cer de furtună, sumbru și învolburat. În perioada anilor ’20, artista realizează o serie de procesiuni în care se observă o amplificare a accentelor dramatice. Astfel de evenimente exercită o impresie puternică asupra Elenei Popea, prin modul specific de manifestare a credinței, prin autenticitatea și profunzimea sentimentelor exprimate de coloanele de credincioși. Personajele prezente în pictură nu sunt individualizate, trăsăturile lor fiind redate doar sugestiv. Această alegere picturală scoate în evidență forța masei de oameni în ansamblul ei: oameni care împărtășesc aceleași privațiuni, credințe străvechi, legi ale pământului și totodată același destin. În perioada interbelică există un interes special asupra identificării unui specific artistic românesc.
În pictura Elenei Popea se regăsește adeseori tematica țărănească, lumea satului transilvănean fiind explorată într-o amplă serie de „târguri” și scene de gen. Astfel, atracția resimțită față de ținuturi exotice și îndepărtate este contrabalansată de aceste lucrări, indicând dorința de a-și menține contactul cu locurile natale. Episoadele de viață cotidiană sunt investite cu conotații superioare. Țăranii, cu chipuri puțin individualizate, sunt reprezentări ale unei armonii sociale și ale comuniunii în cadrul în care își desfășoară existența. O atmosferă de liniște și seninătate este proiectată nostalgic asupra satului
ardelenesc. Un aspect central al creației Elenei Popea îl reprezintă contactul cu diferite spații geografice. Prin pictură, ea încearcă să înțeleagă și să exprime specificul local, însă fără a privilegia elementele pitorești și exotice. Peisajul urban alăturat este redat pe diagonală, iar fațadele clădirilor și obloanele imprimă picturii un ritm susținut. Îngustimea străzii este contrastată de luminozitatea cerului, de lumina reflectată de pe fațade și de felinarul care echilibrează întreaga compoziție.
În instantaneele sale picturale surprinde coloristica și luminația tărâmurilor pe unde a colindat, dar și farmecul aparte al popoarelor și națiunilor care au primit-o în sânul lor. Pleacă spre alte zări creative în 19 iunie 1941, aflându-se la București și ne lasă o zestre prea bogată de imagini fixate în rame aurii. Picturile sale sunt expuse acum în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.
Despre Elena Popea, Emil Isac spunea: „Elena Popea este un produs al vremii moderne, o artistă care aparţine artei universale, pentru că exprimă prin excelenţă senzualismul artistic al poporului nostru, pasiunea fierbinte a românului.” „Este o impresionistă ale cărei simțuri sunt veșnic treze pentru a înregistra senzațiile proaspete și viguroase. Pânzele domniei sale au prin aceasta echilibrul. calitatea și nervul trebuincios lucrurilor de artă superioară.”, spune Nicolae Tonitza despre pictorița călătoare Elena Popea…
Muzeul de Artă Brașov prezintă acum o expoziție virtuală cu opere de artă realizate de artista născută la Brașov și aflate în colecția sa, intitulată „Pictorița călătoare. Elena Popea în colecția Muzeului de Artă Brașov”. Dacă o veți căuta poate – cine știe – vă va însoți (virtual) într-o călătorie. Și urmele sale de culoare și vibrație din tablouri vor rămâne să ne transmită diafanul și sublimul…
