Treaba e că au intrat ăștia în noi „ca-n brânză”… De-a dreptul… Și nu am făcut nimic pentru a-i opri… Nu am „otrăvit” nici fântânile, nu am dat foc nici „lanurilor” de cereale, nu am retezat nici pădurile (nu noi!) pentru a ne da mai numeroși în hainele de luptă (și ălea date pe la ajutoare)… Ba, dimpotrivă, aproape că i-am așteptat cu pâine și sare… Cu nelipsitul salut de „Slava!”, cu „nickname” -urile de rețele sociale, slavizate, din solidaritate și omenie (cu neoamenii, dar ăsta este vina noastră de neam), cu „avatar” -urile alăturate unui steag căruia i-am îndepărtat, fără să ne gândim la rădăcinile noastre strămoșești, fără să ne sângereze venele de neam și țară, de glorii, dar și de atâtea sacrificii ale înaintașilor, simbol iconic căruia i-am înlăturat, dară, tembeli în masă, roșul sacrificiului, pentru a rămâne doar cu două culori impuse în astă lume de trădători, de mișei și trădători… Ne-am dat de o parte să vină ei… Și nu, nu am fost nicidecum dați la o parte… Noi singuri ne-am îndepărtat de propriile pământuri, de fabrici, de noi înșine, pentru că neparticiparea, nepăsarea, neimplicarea, lașă sau din teamă de represalii dinspre sistem („Să nu vă fie teamă, frică…/ Străbunii sunt cu voi în voi” – ne spuneau poeți, dar nu ne păsa, nu aveam vreme să-i ascultăm, eram prea ocupați pentru a fi lași…) sunt vinovățiile ce ne-au adus aici… Cu alți cotropitori încălecându-ne poate pentru alte sferturi de istorii… Mult sau puțin, cronicarii vor măsura, dar va fi oricum enorm pentru noi, cei de acum, vremelnici trecători cărora nu ne-a păsat de ziua de mâine… Iar ei vor fi aici și mâine… Și dincolo de mâine… Și în conjuncturile vremurilor de acum, dar și dincolo de ele… Și nu vor pleca singuri… Iar de alungat, cine să o mai facă?… Ei, cei de azi cu trotinete?!…
Vor fi aici, oriunde vom (mai) fi noi… Și de vom ieși din UE, ei tot vor fi rămas aici… Și de se vor reînfrăți poate cu aceia mai aproape de sângele lor decât vom fi noi și peste generații, tot vor fi aici… Iar noi doar vom număra grivine în loc de ruble, poate… Dar, de dat la o parte, va fi tot mai greu… Și nu, nu vom putea striga nici măcar că am fost preluați economic într-un mod ostil… Că am fost ținta unui război, nu hibrid al rușilor, ci unul al grivinelor kieviene… Pentru că noi i-am lăsat… Noi ne-am ciuntit legislația economică, și nici măcar pe cea a politicilor protecționiste, oricum fără trei rânduri puse cap la cap, ci pe cea de evitare a monopolurilor pe domenii, ale acaparărilor pe segmente economico-industriale măcar din sfera siguranței naționale…
Le-am dat fabrici, le-am dat combinate… Le-am dat ogoare fertile pentru pseudo afaceri cu voltaice, de fapt, pentru a pune gheara pe bunul cel mai de preț al unei țări în pragul crizei mondiale de mâine: țarina… Am dat de o parte și acele fabrici și companii ce le-ar fi putut sta în cale… Că ei nu aveau vreme de pierdut cu posibilele concurențe… Așa că le-am tocat noi pentru a mai fi doar ei… Iar ei, nu doar că sunt aici, dar vor fi aici pentru multă vreme…
Le-am dat și acces pe piețele de desfacere ale Europei… Le-am deschis, nu ferestre și portițe, ci adevărate uși de hangar, să-și depoziteze, pe sub afacerilor lor de aici, mărfurile de la ei pentru a le vinde spre întreaga lume… Spre toate acele piețe deschise de UE, într-o complicitate evidentă cu oligarhii mecenatului de la Kiev, în America de Sud, în India, în Australia… Le-am dat și porturile… Le-am dat și forță de muncă bună, calificată, docilă, radiind masiv afacerile noastre pentru a disponibiliza forță de muncă pentru treburile lor… Brațele de muncă, această nouă carne de tun pe afetul impunerii, existenței sau doar a subzistenței pe piața afacerilor și companiilor de mâine… Le-am dat fabrici de ulei pentru a-și strecura și recoltele lor de cereale… Le-am dat combinate pentru a-și plasa tot ce produc la ei dar nu pot vinde…. Neavând unde, ca piețe, nefiind atât de rentabil pe cât își doreau (din cauza taxelor vamale ori a politicilor protecționiste ale statelor europene)… Le-am dat acces ca structuri de hipermarchet pentru a desface prin noi tot ce au ei de vândut în Europa și în lume… Și i-am mai și plătit pentru asta… Le-am dat banii din programele care trebuiau să dezvolte industria noastră militară, strict autohtonă, le-am asigurat forță de muncă ieftină, din resursa pentru piața românească, ieftină, și ca salarii, și ca alte drepturi. Și le vom da bani și pentru părți din salariile salahorilor români din firmele lor de la noi (mulți poate chiar antreprenorii și specialiștii de ieri, din companiile noastre) prin stimulentele pe care guvernanții le acordă doar investitorilor străini de pe listele lor de „centură”… De centură de siguranță personală, de comisioane și alte beneficii… Și nici măcar trezirea din „Slava!” nu ne va mai salva… Nici reiterarea unui alt slogan de sistem (în loc de „Vin chinezii!”, „Vin rușii!”, un real „Au venit, de fapt, ucrainienii…”) nu ne va mai ajuta… Pentru că ei sunt aici… Iar, cumulat, au, nu doar mai multe drepturi ca investitori și rezidenți, dar au asigurată și protecția de a nu mai fi nici măcar huiduiți… Și da, nu vom mai muri pentru a fi liberi, ci doar vom munci până vom muri… Nu doar însărăciți, ci și neliberi…
