Trecerea dincolo de oglinda tăcută a apei este ca un ritual de accesare a unei taine. Periculos și misterios, adâncul albastru a chemat și incitat curiozitatea umană spre a fi cercetat și evaluat. De la clopotul cu aer cu care a început explorarea apelor, până la modernele costume de scafandru, cu accesibilități de respirație și comunicare cu suprafața, la batiscafurile și roboții subacvatici, tehnica a ajutat la creșterea adâncimii la care omul a ajuns pe această planetă albastră. Unul dintre pionierii explorărilor subacvatice la Marea Neagră a fost scafandrul militar Constantin Scarlat (1935-2006), cercetător subacvatic, căpitan-comandor în Marina Militară Română. Constantin Scarlat s-a născut la data de 20 mai 1935 în comuna Costișa din județul Neamț, localitate aflată pe malul râului Bistrița, pe care la 10 ani a reușit să-l traverseze înot. Când a crescut, joaca a devenit o profesie. În anul 1953 a fost admis la Școala Militară de Marină din Constanța, școală ce pregătea ofițeri pentru Marina Militară, cu o durată de trei ani. După un an de la începerea studiilor, Școala Militară de Marină a devenit Școala Militară Superioară de Marină, o instituție de învățământ cu o durată de patru ani. După absolvirea acestor cursuri pe durata a patru ani, în urma examenului din iulie 1957, a devenit ofițer cu gradul de locotenent în Marina Militară, specialitatea artilerie. Și-a început cariera la bordul monitorului 206 din Divizionul 407 Monitoare aflat la Giurgiu, dar s-a întors la malul mării la Capul Midia, fiind numit în data de 7 iunie 1958 comandantul plutonului de foc al Bateriei I din Divizionul 317 artilerie de coastă. La data de 7 octombrie 1960, locotenentul Constantin Scarlat a fost mutat în Garnizoana Mangalia, unde a fost numit comandant unitate de luptă artilerie la bordul Dragorului 17 din Divizionul 19 Dragoare de Radă, iar la data de 30 decembrie a fost avansat la gradul de locotenent major. Acesta s-a aventurat zi și noapte în lumea adâncurilor și a realizat prima hartă subacvatică a Pontului Euxin, desenând traseul cetăților antice și aducând dovezi că pe aceste meleaguri exista o civilizație cu mult înainte de venirea grecilor. Înarmat cu un mic aparat de scufundare autonom, Constantin Scarlat, cel care a devenit o legendă, a explorat adâncurile mării, realizând prima hartă subacvatică. Era anul 1958 când a început, dar harta a fost publicată abia în anul 1970. Între timp, a inițiat-o și pe Marina, soția sa, în tainele scufundărilor, fiindu-i alături la multe aventuri în adâncurile mării. În toți acești ani, la fiecare scufundare, Constantin Scarlat a adus la suprafață câte o bucățică din istoria oamenilor acestor ținuturi, identificând și desenând locul unde erau porturile antice Callatis și Tomis. Adânc îngropată pe fundul Mării Negre, în zona Mangaliei de astăzi, era o corabie a vechilor eleni care a fost datată din perioada secolelor III – I î.Hr., plină cu peste 3.000 de amfore din Rhodos, Thasos şi Lesbos. În același perimetru, scafandrul a descoperit epava unei corăbii din lemn, construită cu câteva secole înainte de Hristos. La bordul ei, intacte, erau 12 amfore. O furtună puternică sau poate pirații au făcut ca mărfurile să nu mai ajungă niciodată pe uscat și, după mai bine de două milenii, să ne spună povestea acestor ținuturi. Tot în adâncurile mării a fost descoperită și cetatea antică cu edificii, străzi și forturi, dar și un apeduct antic, care avea rolul de a aproviziona cu apă potabilă corăbiile care acostau în acest port al Pontului Euxin. Traseul ingeniosului edificiu de aducțiune a apei (apeduct), cu o lungime de 11,6 kilometri, este orientat către portul antic, urmând malul nordic al lacului Mangalia. El pornea din regiunea izvoarelor cu apă potabilă de la Hagieni, urma malul nordic al lacului Mangalia, trecea prin apropierea băilor romane, în zona numită „Cheul sulfuros“ și, în cele din urmă, se îndrepta spre mare, în portul Callatis. Pe traseul său, la suprafață, acolo unde stâncile erau compacte, meșterii Antichității au cioplit jgheabul direct în piatră și apoi l-au acoperit cu plăci rostuite și etanșe, legate cu mortar de culoare albă, iar în porțiunile unde malul lacului Mangalia este argilos s-au întrebuințat segmente de canal zidite tot din plăci stâncoase, legate între ele cu mortar. Din apeduct a mai rămas o mică porțiune, aceasta fiind distrus odată cu amenajarea drumului pe malul de nord al lacului Mangalia.
În scrierile sale, scafandrul a recunoscut faptul că nu a putut data apeductul, deoarece atât lucrarea hidrotehnică și portul antic submers sunt construcții mult mai vechi decât perioada romană. „Semnificativ în această privință îl constituie faptul că, fără un apeduct, aprovizionarea cu apă potabilă a navelor romane într-un timp relativ scurt, în condițiile muncii manuale a sclavilor, era practic de nerealizat, dacă se ține seama că o corabie, cu un deplasament total de 15.000 de amfore (echivalentul a 500 tdw), ambarca aproximativ 20-25 de tone de apă (circa 800-1.000 de amfore), în cazul vaselor de război această cantitate dublându-se“, era concluzia sa. Cu comorile scoase la suprafață de Constantin Scarlat s-a înființat și prima secție de Arheologie Submarină din țară la Muzeul Marinei Militare la Mangalia, în anul 1966. Tot Constantin Scarlat a fost cel care, în perioada 1968-1969, a întocmit o hartă a vechiului Tomis bazată pe determinările topografice submarine făcute de el și completate cu descoperirile făcute până la acea vreme de arheologi. Urmărind conturul reliefului submarin, a remarcat faptul că în zona situată la sud de Cazinou este un golf înconjurat de țărmul peninsulei care, datorită condițiilor de adăpost contra hulei, a fost amenajat ca bazin portuar pentru staționarea navelor. Fundul nisipos al acestui bazin se află la o adâncime de aproximativ 10 metri și este înconjurat de țărmurile peninsulei, înalte și abrupte, alcătuite din blocuri de calcar de formă prismatică înalte de 1,5 metri și lungi de 3 metri. Cele aflate în rândul superior au fost erodate de-a lungul timpului și multe s-au rostogolit, dar cele de la bază sunt îngropate pe jumătate în nisip. Aceste șiruri, dispuse ca un perete vertical ce formau cu suprafața mării un unghi de 90 de grade, erau tocmai cheiurile unde acostau navele în portul antic Tomis. Ele se aflau deasupra nivelului mării și au ajuns sub apă ca urmare a ridicării nivelului mării cu aproximativ doi metri, adică cu un metru timp de un mileniu, dar și din cauza valurilor. Cel mai vechi obiect recuperate din adâncuri fiind din sec. al IV-lea î.Hr. îl îndreptățea să aprecieze faptul că grecii au debarcat la Tomis ca și la Callatis, iar fragmentele de ceramică autohtonă geto-dacică care au fost găsite în zonele situate în spatele cheiurilor, deci în vechile zone terestre existente înainte de amenajarea portului, sunt dovezi ale faptului că pe aceste meleaguri erau așezări autohtone ale geto-dacilor dinaintea celor grecești. Cu alte cuvinte, Tomisul nu e o așezare grecească, ci una mult mai veche.
Scafandrul Constantin Scarlat a fost și cel care a căutat epavele „Duba-Seifi“ și „Lufti-Gelil“ scufundate în Dunăre în timpul Războiului de Independență din 1878. „Iată că a trecut abia un secol după războiul pentru independență națională, s-au scris multe despre luptele navale, despre scufundarea monitorului «Duba-Seifi», dar unde-i locul epavei?“, se întreba scafandrul într-un studiu publicat în anul 1978 în publicația Muzeului Național. La vremea sa, la km 6 pe brațul Măcin se află un monument care marchează „locul 44 unde a fost scufundat monitorul turcesc Duba-Seifi“, torpilat de „Rîndunica“, la bordul căreia se afla maiorul de marină Ion Murgescu, ajutorul comandantului Flotilei române. În cadrul cercetărilor întreprinse sub apă în toamna anului 1975, în locurile indicate și marcate pe unele hărțile vechi cu semnul de „pericol pentru navigație“, scafandrul a găsit o epavă înnămolită, fiind nevoie de dragarea zonei. „Și în celelalte locuri nămolul acoperă aproape în întregime urmele importante, totuși această formă de „mumificare cu nămol rămîne un mijloc de protecție pentru viitoarele posibilități de valorificare științifică a epavelor“, scria Constantin Scarlat.
Pe lângă scufundările pentru descoperirea vechilor cetăți antice, Constantin Scarlat a scris istorie și în cadrul antrenamentelor militarilor români, unde „a inventat” saltul din elicopter direct în apă. Tot lui Constantin Scarlat i se datorează și înființarea unității de scafandri de luptă, după gestul său nebun de a „ataca“ navele militare din portul Mangalia. În cadrul unui exercițiu care a avut loc în primăvara anului 1967, navele militare urmau să părăsească portul și să fie dislocate de-a lungul litoralului. Printr-un gest nebun, Constantin Scarlat, echipat cu un aparat de scufundare cu circuit deschis, a executat un atac pe timp de noapte asupra navelor militare rămase la cheu în portul Mangalia. Ajungând neobservat lângă acestea, a scris pe bordul fiecăreia cu vopsea cuvântul „MINAT“, lucru care a devenit din acel moment metoda prin care scafandrii de luptă români vor acționa în cadrul exercițiilor de atac asupra navelor sau a altor obiective militare. Îndrăzneala sa n-a rămas nesancționată, fiind trimis o noapte la arest. Scos la raport în fața comandantului Marinei Militare, viceamiralul Grigore Marteș, scafandrul militar a pledat pentru necesitatea înființării în Marina Militară a unui grup de scafandri de luptă atât de necesar pentru protecția navelor militare, demonstrând, practic, cât de ușor pot fi atacate. Așa se face că în toamna acelui an se înființează Grupul 279 Scafandri, practic prima unitate de scafandri de luptă din țară. Misiunea înființării acestei unități militare i-a revenit lui Constantin Scarlat, care la vremea aceea avea gradul de locotenent. Constantin Scarlat a rămas la conducerea acestui grup de scafandri de luptă până la data de 3 aprilie 1969. O perioadă a deținut și funcția de lector la catedra de pregătire marinărească la Școala Militară de Ofițeri Activi „Mircea cel Bătrân“, iar la data de 30 august 1969 a fost numit în funcția de șef al Sectorului de Cercetări Subacvatice din cadrul Muzeului Marinei Române de la Constanța. Timp de opt ani, cât a ocupat această funcție, Constantin Scarlat a realizat o serie de cercetări și descoperiri subacvatice remarcabile în Marea Neagră, Dunăre și diferite lacuri din țară. A înființat și primul Club al Scufundătorilor din țară, care a funcționat permanent pe lângă Sectorul de Cercetări Subacvatice între anii 1969-1974. Începând cu luna februarie a anului 1973, Constantin Scarlat a înființat și o secție de „Pionieri Marinari Acvanauți“. A fost și vremea când deținerea unei hărți a Americii era un lucru suspect. O astfel de hartă, alături de alte planșe cu participarea țării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial, ediția 1959, cu aviația de bombardament și vânătoare de asalt a SUA, cu uniforma și semnele distinctive ale SUA și Turciei, cu ținuta soldaților, au atras atenția organelor de Securitate, care l-au pus sub urmărire informativă pe scafandru. Comandantul Constantin Scarlat a făcut obiectul unui dosar de urmărire informativă a Securității, fiind suspectat chiar pentru activități de spionaj, după cum dezvăluie istoricul Silviu Moldovan, directorul Direcției Cercetare, Expoziții, Publicații din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Cu atâtea informații accesate în lumea apelor Constantin Scarlat le-a așezat în cărțile sale publicate: Geografia submarină (1970); Portul antic submers Callatis (1973); Căi navigabile antice în Dobrogea (1976); Epavele quirasatelor de pe Dunăre (1977); Țărmul nevăzut al Mării Negre (Ed. Militară, București, 1982); Acvanauții – temerarii adâncurilor (1984); Itinerare subacvatice la Istru și Pontul Euxin (Ed. Sport-Turism, București, 1988); Călătorie în adîncuri (Ed. Militară, București, 1989). În afară de cărți au fost numeroase studii, dintre care menționăm: „Arheologie submarină la Mangalia”, în Dobrogea Nouă, XX, nr. 5957, 8 septembrie 1968; „Zona submarină de la Capul Midia la Vama Veche”, în TERRA: Revistă de informare geografică, III (XXIII), martie–aprilie (1971): 46; „Portul antic Callatis (Cercetări de arheologie subterană)”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj, anul X (1973): 529–540; „Cercetări subacvatice — cel mal nou sector al Muzeului Marinei Române din Constanța”, în Revista muzeelor și monumentelor, seria muzee, nr. 2, 1974: 26–30; „Topografia submarină”, în Apărarea patriei, nr. 3 (6205), 1974, p. 6.; „Fenomene hidrometeorologice, hidrobiologice, geologice, care au determinat imersiunea porturilor antice Callatis, Tomis, a țărmului și a unor porțiuni mari din cetăți”, în Almanahul turistic, 1974, pp. 170–173; „Portul antic Tomis și peninsula submersă Tomis, o așezare geto-dacică anterioară sosirii navigatorilor greci. Cercetări de arheologie submarină”, în Muzeul Național, București, anul II (1975): 257–272; „Apeductul antic de la Callatis”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, anul XIII (1976): 55–64.; „Studiu asupra modificării conturului țărmului”, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, București, 1976; „Căi navigabile de acces în inferiorul vechiului teritoriu geto-dac din Dobrogea”, în Muzeul Național, București, anul IV (1977). Scafandrul nostru pasionat s-a implicat și în realizarea unui Film Documentar din zona submarină Tomis, film existent la Sectorul de Cercetări Submarine al Muzeului Marinei Române, în filmoteca personală, dar și în filmoteca Televiziunii Române, din perioada 1969–1973.
A plecat în spirit către lumea lui albastră în 2006, la Constanța, lăsând în urma lui o lume mai bogată cu descoperirile cetăților Callatis și Tomis, dar și a unei scoici albe, care a ajuns pe plajele noastre, în zona Mamaia-Năvodari-Capul Midia şi mai la nord, odată cu traficul comercial către și din Marea Nordului și mările Extremului Orient. Această scoică producea cantități mari de nisip, care făcea ca plajele să-și mărească suprafața. Fenomenul a fost observat cu intensitate maximă în perioada septembrie-octombrie 1973 când, după furtunile din perioada echinocțiului, au fost aduse până în apropierea țărmului mari cantități din aceste scoici albe, iar în lunile noiembrie şi decembrie acestea au fost depozitate de furtună pe mal. Tot în studiile sale, Constantin Scarlat a descoperit un invadator, un melc mai précis (rapana), de proveniență din mările Extremului Orient, care distruge marile bancuri de midii. Apoi, în vara anului 1964, scafandrul Scarlat și soția sa au descoperit un alt fenomen ciudat: pietrele izbite de apa mării deveneau albe în întunericul nopții. Scufundându-se în apă, au observat, cu mare stupefacție, cum stâncile erau fosforescente, la fel cum deveniseră și trupurile lor. Au încercat să vadă dacă acest fenomen apare pe tot litoralul, dar nicăieri n-au întâlnit așa ceva. Atunci, i-a cerut părerea hidrografului Hilarius Skolka, care era doctor în științe biologice. După ce a analizat probele din mare, a descoperit că luminiscența era provocată de o specie de protozoare care, de obicei, trăiesc în ape relativ calde și care secretă lipide fosforice. Spirit scrutător, scafandrul Constantin Scarlat nu numai că a revoluționat cercetarea subacvatică la Marea Neagră, dar a fost și promotorul descoperirilor făcute, ajutând la punerea acestora în valoare. Cercetările sale vor fi continuate de alți scafandri români care au înțeles importanța acestora în atâtea și atâtea domenii ce se cer aprofundate. Pașii săi pe nisipul Mării Negre nu au fost în zadar!
