Acest eseu poate e ceva mai laborios dar aș spune că merită efortul lecturii prin prisma faptului că la căutarea Google, din multitudinea de site-uri și bloguri din lume, AI-ul Google îl consideră suficient de relevant pentru a-l returna nu doar în prima pagină ci chiar pe prima poziția la căutări după „immortality spirals” sau după „afterlife spirals”. Evident, rezultatele aduc versiuni în limba engleză a articolului care cuprinde referiri la Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu precum și la spiralele culturilor neolitice de pa actualele meleaguri ale României. Iată, așadar, articolul în limba română: Dr. Sigmund Freud este creditat cu afirmația: „în inconștient, fiecare dintre noi este convins de propria nemurire”. Dr. Carl Jung nu credea în nemurirea literală, ci a susținut că psihicul uman și experiențele sale trăiesc într-o conștiință mai mare după moarte, considerând moartea un scop natural și final al vieții. El a văzut indicii ale stării atemporale și neextinse a psihicului în viața conștientă, sugerând că ceva din sufletul uman rămâne după ce corpul fizic moare. Jung a sugerat că, la moarte, individul se detașează treptat de corp, iar experiențele eului continuă să evolueze într-o conștiință colectivă. În studiul său „Psihologia vieții de după moarte”, Dr. Ronald K. Siegel rezumă următoarele: „Jung a adoptat poziția conform căreia conceptul de nemurire, prezent universal în inconștientul individului, joacă un rol important în «igiena psihică»”. Așadar, pentru cei care nu cred în nicio formă religioasă de viață de apoi, singura posibilitate de a atinge această „igienă psihică”, cu armonie între conștient și inconștient, rămâne credința într-un fel de conștiință supraviețuitoare, cu respect pentru legile evoluției lui Charles Darwin.
„Dumnezeu este mort” al lui Friederich Nietzsche semnifică declinul credinței religioase ca fundament al moralității și sensului occidental, nu un eveniment literal, afirmând: „este mort! rămâne mort! Și l-am ucis!”. Această declarație, făcută în, reflectă progresul științific al Iluminismului care subminează credința, creând o criză de nihilism în care umanitatea trebuie să găsească noi valori, potențial prin intermediul lor, pentru a înlocui autoritatea divină și a-și crea propriul scop, în loc să se bazeze pe vechile conforturi sau să se prăbușească în lipsa de sens. Minunile, chiar dacă se întâmplă arareori, totuși se întâmplă… O minune fundamentală e chiar apariția primei celule vii în condițiile în care substanțele organice trebuie să se fi aliniat extraordinar de favorizant, practic într-un scenariu SF, pentru apariția vieții. Așa încât, cugetând curajos, de ce să nu se fi întâmplat sau de ce să nu urmeze să se întâmple și o altă minune? Să zicem că ar fi șanse de unu la un miliard sau unu la o mie de miliarde dar pe ce bază să poți afirma cu absolută certitudine că nu a apărut sau nu va apărea niciodată un fel de viață de apoi bazată pe legile evoluției? Celor cărora religia le e căpătâi în viață întrebarea s-ar pune așa: de ce să nu fi lăsat Dumnezeu legea evoluției să-i desăvârșească a Sa creație?
Acest eseu își propune să exploreze, cu ocoluri mai mult sau mai puțin largi, o astfel de infimă posibilitate dar care poate oferi o fărâmă de speranță tuturor. În orice caz, măcar e un bun exercițiu de imaginație. Eliade a căutat nemurirea în folclor și „paranormal”. E incitantă proiecția unei nemuriri mai palpabile decât simpla menționare glorioasă a numelui în și cărți de istorie. Mircea Eliade și-a arătat deschiderea față de posibilitatea nemuririi îndeosebi în articolul „Folklorul ca instrument de cunoaștere” (Revista fundaţiilor regale – 1937), asociind-o cu fenomene de frontieră precum levitația sau „incombustibilitatea” adeverită de practicile de a merge desculț pe jar. Iată un citat elocvent și concluziv din acest articol: „Problema morţii, după părerea noastră, poate fi atacată dintr-un nou punct de vedere, dacă ţinem seama de faptele şi concluziile de mai sus. Înainte de toate, se cuvine să ne întrebăm întru cât mai poate fi validă argumentarea pozitivistă contra ipotezei supravieţuirii «sufletului», când avem un număr convenabil de mare de cazuri (levitaţiune, incombustibilitate) care dovedesc autonomia omului în cadrul legilor fizice şi biologice. Pozitiviştii au negat în general posibilitatea supravieţuirii sufletului, întemeiaţi pe legile vieţii organice (relaţia creier-conştiinţă, condiția celulei, etc.). Dar aceste legi ale vieţii organice sunt uneori suspendate; bunăoară, în cazul cărnii pe care jăratecul nu o vatămă. Este adevărat că împrejurările în care se realizează incombustibilitatea sunt excepționale ; dar tot atât de excepțional este şi faptul morţii. Corelaţia creier-conştiință poate fi perfect validă în condiția umană, dar nimeni nu ne poate spune dacă că nu este anulată în clipa morţii. Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice. Suntem îndreptăţiţi s-o facem; pentru că, dacă seria credințelor folklorice este verificată în punctul a, d, c, d… avem dreptul să credem că ea ar putea fi verificată și în punctul n, o, p”. Articolul integral poate fi citit și online pe site-ul Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” Iași.
Nemurirea, tangibilă prin sub-conștientul colectiv… Alți mari gânditori moderni ai lumii care au întrezărit o posibilitate a „amprentării” de către sufletul individual a unei mari conștiințe universale, transcendentă temporal, sunt Nikola Tesla: „Creierul meu este doar un receptor, în Univers există un nucleu din care obținem cunoaștere, putere și inspirație. Nu am pătruns în secretele acestui nucleu, dar știu că există”, hindusul Sri Ramana Maharshi, care credea că „mintea este un mediu prin care o conștiință cosmică universală se poate exprima”, Aldous Huxley – care a surprins „subconștientul colectiv” în cartea sa „Porțile Percepției. Raiul și Iadul”, pe care o încheie, dealtfel, cu o pledoarie întru supraviețuirea sufletelor individuale într-o „congregație” a tuturor sufletelor, Rupert Sheldrake – susținător al ideii de subconștient colectiv, precum și celebrul dr. Carl Gustav Jung, artizan al curentului psihologiei analitice bazate pe sub-conștientul colectiv. Ideea de bază e că menținerea unei amprente a sufletului individual pe orizontul unui sub-conștient colectiv independent de granițele temporale ar asigura, practic, un fel de „nemurire”.
„Eternitatea, cale de a scăpa de sub teroarea timpului și istoriei”… În cartea sa „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, Doina Ruști proiectează Eternitatea la Eliade în felul următor: „Reprezentând o ipostază a dumnezeirii și fiind un spațiu al libertății absolute, temă și simbol important, eternitatea exprimă o năzuință arhaică a omului de a scăpa de sub teroarea timpului și a istoriei. Pentru hinduși, această eliberare înseamnă găsirea momentului favorabil pentru a ieși din timp, pe câtă vreme pentru creștini eternitatea presupune identificare totală cu timpul lui Cristos, dobândit prin moarte și înviere. Personajele lui Eliade evadează din timpul profan pentru că descoperă hierofaniile care leagă lumea de eternitate sau pentru că au revelația adevăratului sens al morții. (v. evadare, timp, moarte)”. În aceeași carte, Doina Ruști scrie despre „Coincidentia Oppositorum”, printre altele: „Ioan Petru Culianu, studiind tema călătoriilor în lumea de dincolo, face observația că actualmente, mai exact, în ultimii 30 de ani, a dispărut din literatură (sau din ritualurile moderne legate de moarte) viziunea iadului sau a judecății de apoi. Această idee este anticipată de Eliade; el spune că viața și moartea nu sunt diferite. Acest paradox poate fi cunoscut în timpul vieții, dar este camuflat. Viziunea despre armonizarea contradicțiilor ascunde nemulțumirea adâncă a ființei în legătură cu destinul ei: <Faptul că aceste teme și motive arhaice trăiesc încă în folclor și ies mereu la iveală în lumea onirică și imaginară dovedește că misterul totalității face parte din drama umană. El revine sub aspecte multiple și la toate nivelurile vieții culturale – în teologia mistică și în filosofie ca și în mitologiile și în folclorurile universale; în visele și în fanteziile oamenilor moderni, ca și în creațiile artistice>”.
„Reintegrarea contrariilor, <Coincidentia Oppositorum>, este cheia de boltă a sistemului lui Jung, afirma Eliade, într-un dialog cu psihologul elvețian, publicat în volumul <Briser le toit de la maison>”, e prima frază din articolul „Integrarea Contrariilor la Eliade și Jung. O analiză complexă”, de Bogdan George Silion. În același articol găsim conceptul de transconștiință, o posibilă formă de manifestare a sub-conștientului colectiv: „Transconștiința este de fapt conștiința religioasă care își recunoaște arhetipurile – este o realitate pe jumătate ontologică- pe jumătate psihologică, în care simbolurile se reunesc într-o primordială unitate. (…) Ideea de transconștiință reprezintă una din cheile epistemologice ale lucrărilor lui Eliade. Ea explică atât problema ontologică – modul cum sacrul se manifestă, influențând conștiința omului religios, cât și comportamentele arhaice – recunoașterea sacrului conduce la transformarea unui personaj istoric într-un personaj mitic sau al unui eveniment istoric în istorie exemplară.”
În zilele noastre găsim ușor articole care surprind similarități între operele lui Mircea Eliade și cele ale părintelui psihologiei analitice, cei doi cunoscându-se personal la conferințele „Eranos” de la Ascona. Despre metodele de sondare a transcedentalității de către dr. Carl Gustav Jung găsim un citat în cartea „Omul și simbolurile sale”: „Nu ne permitem să fim naivi în abordarea viselor. Ele își au originea într-un spirit care nu este uman, ci este mai degrabă ca o respirație a naturii – un spirit al zeiței frumoase, generoase și crude în același timp. Dacă vrem să caracterizăm acest spirit, în mod cert ar trebui să ne apropiem de el prin intermediul miturilor antice, al fabulelor pădurilor primordiale și apoi al conștiinței omului modern”.
Însă pentru scopurile articolului nostru e important și un citat din articolul „Măreață e împărăția minții. Studiul religiei ca experienţă salutară la Ioan Petru Culianu”, de Eduard Iricinschi, cu accent pe concepția energetică a sufletului, posibil ca un fel de spirală energetică. „În teza sa de licență, Culianu preia și rafinează înțelegerea aspectelor pragmatice ale experienței extatice, de o natură ieșită din comun, la Ficino și Kristeller, însă se adresează lucrărilor lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Mircea Eliade și Charles Richet, pentru a oferi cadrul interpretativ necesar unei ‘concepții energetice a sufletului’. Pe plan epistemologic, scrierile lui Eliade, împreună cu psihologia analitică a lui Jung, filosofia lui Heidegger și ecourile existențialiste din opera lui Kristeller, i-au furnizat lui Culianu o metodă de interpretare a faptelor religioase în cheie ‘energetică’: expresiile unor realități supramundane ce ar fi putut fi accesibile cercetătorilor curioși, dar și răbdători, ascetici, dar și imaginativi ai lumilor spirituale.”, afirmă Eduard Iricinschi.
Eliade, când a scris „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, nu știa de spiralele neolitice. Revin asupra unui citat din „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, de Eliade: „Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice.”
De fapt, în ultimii ani s-a conștientizat că ar putea exista astfel de „documente” și, mai mult, ele ar data din neolitic, inclusiv din cel românesc. Regretatul Ion Ghinoiu, fost șef al sectorului de etnografie al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, arată că a existat o Carte românească a morților, la fel cum a existat Cartea Tibetană a Morții despre care a scris Mircea Eliade. Dealtfel, Ion Ghinoiu a și publicat lucrarea “Carte românească a morților. De la veacul de om la veacul vecilor”. La minutul 30 al documentarului TV „Niascharian -Taina, taina spiritualității românești”, realizat de Leonardo Mihail Tonitza, etnologul Ion Ghinoiu spune: „Românii au avut o carte rituală a morților, Cartea românească a morților, care spre deosebire de Cartea egipteană a morților scrisă pe papirus și băgată printre panglicile mumiilor, și spre deosebire de Cartea tibetană a morților, care era șoptită, Cartea românească a morților era cântată după moarte. În trei zile și trei nopți, sufletului mortului era inițiat asupra lumii în care trebui să meargă, lumea de dincolo. Cum ajunge acolo, cu cine se întâlnește, ce prieteni să ia, cum să plătească vămile, etc., etc. Acesta-i cântecul principal din Cartea românească a morților, Zorile. În acest Cântec al Zorilor, femeile acestea, adevărate preotese antice uitate în Carpați, îi spuneau mortului cântând: înainte să mergi și la dreapta s-o iei și pe urmă iar: înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei până când ajungea la poarta împărăției de dincolo, lumea morților acolo unde e și Marea Zeiță”. În film se evidențiază că o astfel de traictorie urmează practic o spirală, iar realizatorul documentarului continuă: „Pentru Neoliticul european spirala era drumul ce unea două lumi, pe care preotesele probabil le cunoșteau. Pentru orientaliști este drumul reîncarnărilor succesive până la contopirea cu divinitatea supremă. În tradiția românească spirala este un drum inițiatic spre o altă lume, spre nemurire. Civilizația Cucuteni s-a dezvoltat în jurul simbolului spiralei, divinizat nu numai pe ceramica sacră”. Și, într-adevăr, dacă spirala abundă în Civilizația neolitică de Cucuteni, spirala e prezentă în mai toate fostele culturi neolitice de pe teritoriul actual al României.
Trecem în revistă doar câte un singur articol despre prezența spiralei în fiecare cultură neolitică. Spiralele Cucuteni-ului au fost găsite pe artefacte de pe teritoriul Republicii Moldova precum și a României. În articolul „Ceramica pictată Foeni din situl arheologic Alba Iulia – Lumea Nouă: De la studiul tipologicostilistic la investigațiile arheometrice”, autorul, Mihai Gligor precizează: „Noile construcţii motivistice (decorul „în scăriţă”, „virgule”, „zigzag”, spirala, combinaţia de linii subţiri şi linii groase) descoperite pe ceramica de la Alba Iulia-Lumea Nouă şi atribuite purtătorilor grupului Foeni le considerăm dovezi ale evoluţiei locale”. Spirala apare în număr redus, meandrele devin mai frecvente, triunghiul cîştigă un . avans apreciabil”, spune autorul Petre I. Roman în articolul Cultura Cotofeni. Spirala la cultura Turdaș–Vinča. În articolul Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța, de Cătălin Nicolae Pătroi, avem citatul „Spirala, cel mai timpuriu apare în B2/C10,cdar ea continuă în Vinča C. (planșa III, 4)”. În articolul Gumelnița, sondajul stratigrafic din 1960, de Vladmir Dumitrescu, găsim șase artefacte prezentând spirale. Notăm doar unul din cele șase citate „1n sfîrşit, amintim şi descoperirea unei mici pintadere, în zona de atingere dintre ultimul nivel A şi stratul B: are o formă aproape conică, ce aminteşte de conurile de lut din cultura Cucuteni, pe bază fiind săpat un şănţuleţ spiralic foarte îngrijit trasat”. Sunt mai multe situri ale culturii Starčevo-Criș în care s-au găsit spirale. Numim doar unul din ele: Ceramica neolitică timpurie din Banat. Așezările de la Dudeștii Vechi., teză de doctorat Iozsa Andreea, coordonată de dr. Sabin Luca. Citatul este: „Dintre acestea fac parte ornamente aplicate de formă nedefinită, nervuri simple dispuse sub formă de spirală sau în zigzag, impresiuni grupate câte trei sau realizate cu diferite obiecte, ciupituri aranjate în șiruri orizontale dispuse în zigzag sau în semicerc”. Chiar pagina Hamangia Culture este ilustrată cu un grup de artefacte ceramice dintre care unul prezintă clar forme spiralate. Spiralele se regăsesc și în tezaurul dacic găsit la Sarasău – Maramureș. Spirale neolitice și în insule îndepărtate: Malta, Canare, Irlanda etc. În primul rând trebuie ținut cont că multi-spirale similare se mai găsesc și în alte zeci de site-uri neolitice precum Tarxien (Malta), Newgrange (Irlanda), Piodao/Chaz D’Egua (Portugalia), Pierowall (Scoția), Bardal (Norvegia), Cairn Gavrinis (Franța), La Zarza-La Zarcita (La Palma – Insulele Canare), Castelluccio (Sicilia), Yangshao (China), Galicia (Spania) etc. E ilogic să credem că oamenii au deplasat și cioplit blocuri imense de piatră doar pentru niște ornamente oarecare așa încât spiralele trebuie să fi avut o legătură strânsă cu conștiința lor. Iar o explicație provocatoare a fost oferită de cercetătorii sud-africani D. Lewis-Williams și David Pearce, prin cartea „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor” („Inside the Neolithic mind: consciousness, cosmos and the realm of the gods”), publicată de editura Thames & Hudson în 2005 și republicată ulterior. Un sumar putem găsi în pagina de Wikipedia dedicată acestei cărți deosebite care dezbate rolul conștiinței umane „modificate” în dezvoltarea artei și religiei Neolitice.
Potrivit cărții „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor”, scrisă de arheologii D. Lewis-Williams și David Pearce, spirala e asociată unui stagiu de conștiință alterată care conduce la experiențe vizionare. Mai mult, există deja o serie de autori care văd spiralele, ca simbol al trecerii sufletelor către nemurire. Privind megaliții străvechi împrăștiați în toată lumea există o percepție generală că spiralele cioplite ar fi reflectat eternitatea. Remarcabil e și faptul că în experiențele de hipnoză regresivă, când ajungi să-ți stai în față cu esența propriei conștiințe-suflet, sunt frecvente percepțiile unor vortexuri spiralate. O întrebare de esență ar fi cum este posibil, strict în condițiile evoluționismului lui Darwin, să fi apărut o „lume de dincolo”. Iată un posibil răspuns, nu neapărat singurul sau cert. Omul antic și-a imaginat, a dorit intens, a practicat ritualuri multimilenare și mai presus de toate a crezut în diverse forme de rai. Și din cauza acestei nevoi neurologice, creierul, cu posibilitățile sale uimitoare, poate să fi creat la un moment dat „aluatul psihic” necesar pentru coacerea unei conștiințe supraviețuitoare, la fel cum creierul biologic ancestral a proiectat și a făcut fiecare organ nou: ochi, nas, ureche etc.
O astfel de idee pare deosebit de îndrăzneață, așa că fac apel, în sprijinul ei, la două paragrafe din capitolul „Știință și Inconștient” scrise de Dr. Marie-Louise von Franz pentru cartea „Omul și simbolurile sale” de Carl Gustav Jung și colaboratorii săi. Astfel, aflăm: „Fizicianul Wolfgang Pauli a subliniat că, datorită noilor descoperiri, ideea noastră despre evoluția vieții necesită o revizuire care ar putea lua în considerare o zonă de interrelație între psihicul inconștient și procesele biologice. Până de curând se presupunea că mutația speciilor avea loc la întâmplare și că avea loc o selecție prin care speciile ‘semnificative’, bine adaptate, au supraviețuit, iar celelalte au dispărut. Dar evoluționiștii moderni au subliniat că selecția unor astfel de mutații din pură întâmplare ar fi durat mult mai mult decât permite vârsta cunoscută a planetei noastre. Conceptul de ‘sincronicitate’ al lui Jung ar putea fi de ajutor aici, deoarece pune în lumină unele fenomene mai rare, ‘limită’, unele evenimente excepționale, în acest fel, este deci posibil să explicăm cum s-au petrecut adaptările și mutațiile ‘semnificative’, într-un timp mai scurt decât ar fi fost necesar în cazul unor mutații întâmplătoare” (pagina 437 din „Omul și simbolurile sale”, carte coordonată de dr. Carl Jung și publicată de Editura Trei). Iar pe pagina următoare, 438, ideea continuă astfel: „Se pare, deci, că astfel de fenomene accidentale anormale apar atunci când există o nevoie sau o nevoie vitală, acest fapt ar putea, în continuare, să explice de ce o anumită specie de animale, aflată sub presiune mare sau în nevoie urgentă, ar putea produce modificări semnificative (dar acauzale) în structura sa materială exterioară”. Acestea ar fi premisele neurologice ale apariției unei posibile „lumi de dincolo”, ca o supraviețuire spiralată a conștiinței energetice. Există indicii că glanda pineală (epifiza) din creier ar putea secreta DMT-ul, dimethyltryptamina, o substanță psihoactivă, în momente precum nașterea, moartea sau în timpul viselor. Un documentar în acest sens, bazat în totalitate pe un studiu clinic realizat de dr. Rick Strassman, este „DMT: The Spirit Molecule” (2010). Apoi psihoterapeutul dr. Gabor Mate îl citează, în capitolul „Iisus în Tipi. Psychedelics and Healing” din cartea „Mitul Normalității”, pe dr. Rick Doblin, fondatorul și președintele „Multidisciplinary Association for Psychedelic Studies” (MAPS). Și iată ce spune dr. Doblin: „Avem tendința de a crede, cu ego-ul nostru, că suntem Centrul Universului. Psihedelicile mișcă acest lucru și putem să vedem asta, mult mai mult decât o parte enormă a acestui individ, mult mai mult decât o parte din acest individ. Unitatea merge înapoi în timp și înainte în timp. Ele ne pot scoate din tiparele noastre obișnuite. Când încetați să priviți lucrurile din perspectiva lui, simțiți că se eliberează un nou potențial și un sentiment de conexiune.”
Să ne amintim ultimele cuvinte ale cărții „Raiul și iadul”, de Aldous Huxley: „Ceva de același fel se poate întâmpla în stare postumă. După ce au văzut splendoarea insuportabilă a Realității ulterioare și după ce s-au plimbat înainte și înapoi între rai și iad, majoritatea sufletelor găsesc posibil să se retragă în acea regiune mai liniștitoare a minții, unde își pot folosi dorințele, amintirile și fanteziile proprii și ale altor oameni pentru a construi o lume tocmai aceea în care au trăit pe pământ. Dintre cei care mor, o minoritate infinitezimală este capabilă de unirea imediată cu Temelia divină, câțiva sunt capabili să susțină fericirea vizionară a raiului, câțiva se trezesc în ororile vizionare ale iadului și nu pot scăpa; marea majoritate ajunge în genul de lume descris de Swedenborg și de mediumi. Din această lume este, fără îndoială, posibil să se treacă, când au fost îndeplinite condițiile necesare, în lumi ale beatitudinii vizionare sau la iluminarea finală. Propria mea presupunere este că spiritismul modern și tradiția antică sunt ambele corecte. Există o stare postumă de genul descris în cartea Raymond a lui Sir Oliver Lodge; dar există și un rai al experienței vizionare fericite; există, de asemenea, un iad de același tip de experiență vizionară îngrozitoare pe care o suferă aici schizofrenicii și unii dintre cei care iau mescalină; și există și o experiență, dincolo de timp, a unirii cu Temelia divină”. E relativ ușor de făcut legătura între „Temelia divină” a lui Huxley și „Marele Tot” al lui Eliade.
O documentare de Cristian Horgoș
