Mai avem pe străduțele Bucureștiului surpriza de a întâlni case ce au o istorie, case care au o poveste a lor, de parcă sufletele ce le-au locuit au lăsat o amprentă umană unică inconfundabilă până în zilele noastre. Astfel, unul dintre aceste imobile se află la întrepătrunderea dintre cartierele evreiesc și armenesc din București, pe str. Romulus nr. 15-17. Clădirea „Fabrica de trăsuri” (sau „Casa cu gargui decapitați”) ce atrage privirile este una cu influențe neogotice byzantine, având adresa strada Romulus nr. 15, fiind construită în anul 1903, după planurile arhitectului Siegfrid Kofczinsky, creatorul arhicunoscului „Caru cu bere”. Casa a fost locuința lui Hermann I. Rieber și era legată printr-o pasarelă de construcția impozantă următoare, de la nr. 17, unde se afla o fabrică de trăsuri care, ulterior, a produs și automobile de lux.
Hermann I. Rieber – proprietarul – a fost unul dintre cei mai importanți oameni din industria și comerțul de automobile din România de la începutul secolului XX și până la intrarea în regimul comunist. Născut în 1870, a făcut parte din a treia generație de carosieri de lux din familia sa, fiind președintele asociației anonime „Rieber S.A.R.”, înființată în 1937 ca o extensie a activității „Atelierului de fierărie Rieber” din 1867. În 1900, Rieber a cumpărat terenul pe care astăzi încă se mai află cele două clădiri, cu vădite semne de degradare. El a construit mai întâi fabrica în jurul anului 1899, iar mai apoi casa de lângă.
Afacerea lui a cunoscut în scurt timp faima, iar atelierele de trăsuri de lux au rămas în istorie drept cele dintâi din România. Trăsurile marca Rieber nu erau pentru toată lumea. Până în 1923, doar boierimea avea voie să meargă cu caleașca. Abia după 1928, când birjele și trăsurile au intrat în funcțiune, practica a început să se generalizeze. Pentru calitatea serviciilor sale, Hermann I. Rieber a primit distincții și decorații din partea regelui Carol I și a fost numit furnizor oficial al Casei Regale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica lui Rieber a fost transformată în service auto pentru carosabilele germane. Societatea a funcționat până în 8 ianuarie 1948. Opt zile mai târziu, garajele și atelierele au fost închiriate de Ministerul de Finanțe, urmând naționalizarea prin lege. Denumirea a fost schimbată în Întreprinderea de Stat „Motorul”, care a fost apoi lichidată și dizolvată.
Astăzi, după ce treci pragul impresionantei clădiri de pe strada Romulus, cândva proprietatea marelui industriaș Rieber, la etajul superior, fiecare centimetru de mobilier și structură a construcției amintește de grandoarea de odinioară a vechilor case ce au aparținut aristocrației bucureștene din anii 1900. Printre decorațiunile complicate ale impozantei construcții se numără și două inscripții, cu valoare de motto, extrem de importante pentru filosofia de viață a lui Hermann I. Rieber, dar și pentru ceea ce a însemnat, și încă înseamnă, clădirea istorică în care a activat prima și cea mai importantă fabrică de automobile din București. Periplul nostru prin ceea ce a fost casa unuia dintre cei mai mari industriași români ai începutului de secol XX continuă cu descrierea amănunțită a stilului arhitectural care face din proprietatea de odinioară a lui Hermann I. Rieber una dintre cele mai fascinante și mai frumoase case din Bucureștiul de altădată. Privită din exterior, casa lui Rieber este la fel de impresionantă. 
Același stil neogotic, pe care l-am întâlnit la fiecare pas atunci când am explorat amănunțit încăperile spațioase și totodată spectaculoase ale imobilului, se regăsește în fiecare dintre ornamentele exterioare, rămase aproape intacte în pofida celor peste 120 de ani scurși din momentul în care meșterul constructor a pus ultima sa mistrie de mortar între cărămizile impresionantului edificiu. Mai puțin cele patru statui care întruchipau tot atâți gardieni demoni, acei gargui atât de des întâlniți pe fațadele marilor catedrale din Evul Mediu ce astăzi ne apar decapitate.
Astăzi, ansamblul arhitectural format din cele două imobile este clasat ca „monument de arhitectură industrială”. Clădirea din dreapta aparține statului, în timp ce casa din stânga se află în proces de revendicare de către moștenitori. Cu toate acestea, în ea funcționează o secție a Arhivelor Naționale Române, coexistând cu câțiva locatari care împart intrarea, scara principală și holul cu funcționarii publici. Renovarea acestui complex architectural – industrial și repunerea lui în valoare ar crea un viitor punct de atracție turistic și istoric, iar apariția unui muzeu la trăsurilor în București ar fi benefic, amintind de perioada Micului Paris. Să luăm exemplul altor muzee europene, cum ar fi Muzeul Trăsurilor din Lisabona (Portugalia), Muzeele Vaticane (Roma), sau Muzeul trăsurilor funerare din Barcelona (Spania) și să avem și noi un Muzeu al Trăsurilor la București.
