În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio „România-Cultural”. Un românaş de-al nostru stabilit într-o ţară nordică îşi prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreştin în spaţiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru. Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic. O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştini şi nu şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor?
Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegaţie a creştinilor din părţile noastre în frunte cu un episcop? N-au auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creştini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit şi şi-au scris opera în părţile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul, român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre acelaşi Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile şi mitropoliile înfiinţate de bizantini, care aveau în subordinea lor spaţiul şi creştinii din nordul Dunării? Multe alte întrebări de acest gen aş mai fi avut de pus acelui domn „doctor”.
A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre româneşti nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu uşurinţă că peste 90 la sută din ele au conţinut creştin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există şi colinde cu conţinut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învăţăturii creştine, adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului român, creatorul acestor nestemate.
E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia creştinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte creaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creştinaţi.
Gogomăniile spuse pe post de acel „doctor” mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.
Lasă un răspuns