Gramos (în aromână „Gramosta”) este un sat de munte îndepărtat și o fostă municipalitate din unitatea regională Kastoria, Macedonia, Grecia. De la reforma administrației locale din 2011, acesta face parte din municipalitatea Nestorio, ca unitate municipală. Satul este o așezare tradițională vlahă (aromână), numită după Munții Gramos aflați în apropiere. Se află foarte aproape de granița cu Albania, iar izvorul râului Aliakmonas este lângă Gramos. Deși este depopulată acum, a fost comunitatea cu o densitate mare a populației, care se baza pe creșterea animalelor nomade și pe diferite meșteșuguri. Se crede că așezarea mai largă a fost create prin fuziunea unor localități mai mici, în secolul al XVII-lea. Grammousta era vestită pentru hagiografii săi. Hagiografia (sau hagiologia) este o ramură a teologiei, care se ocupă studierea vieții sfinților. Într-un sens mai larg, se referă și la biografii excesiv de înfrumusețate. Hagiografiile creștine descriu în special viața și miracolele oamenilor canonizați de către Bisericile romano-catolică, anglicană și ortodoxă. Dar și alte religii, de exemplu budismul și islamul, au texte hagiografice ce descriu personaje care ocupă o poziție specială în religia respectivă. Dezvoltarea economiei din Gramostea a dus la suprapopularea turmelor și a oamenilor, la sfărșiul secolului al XIX-lea. Din anul 1756 în localitate funționa o școală grecească. Din localitatea Gramos venea și medical-filosof Ioannis Nikolodis, membru al Asociației medicale din Viena în că din anul 1871.
Aromânii sunt răspândiți peste tot în Balcani, însă dintotdeauna cele mai numeroase grupuri și comunități au trăit și trăiesc pe teritoriul Greciei, în special în cele trei mari regiuni istorice – Macedonia, Epir și Tesalia, unde sunt autohtoni. Deși armânii vorbesc o limbă veche de origine latină înrudită îndeaproape cu limba română, legăturile spirituale, legăturile de sânge și aportul lor la cultura greacă este foarte mare. În grecește, aromânii sunt numiți „vlahi, sau cuțovlahi”. Gramostea a fost o faimoasă localitate situată aproape de Albania, undeva în Munții Grammos, cu peste 40.000 de locuitori, însă a fost arsă la finele anilor 1700 de către albanezii musulmani. De acolo și din împrejurimile sale, mulți grămoșteni au trebuit să se răspândească în alte localități sau să înființeze noi așezări. O bună parte s-au așezat spre nord, în zona Bulgariei și Serbiei, unde au format comunități numeroase în Shtip, Veles, Kumanovo – din fosta Iugoslavie, sau în Giumaia (Blagoevgrad), Papaceayir, Bachitsa, Peshtera, Dorkovo, Dupnitsa, Batak, Bijdova, Lupova, Satra etc., prin Muntii Rila, Pirin și Rodopi din Bulgaria. O alta parte din grămoșteni a rămas cu totul în Elada (Grecia), înființând noi localități, precum Livezi în Muntele Paiko, sau Deniscu în Argos Orestiko, aproape de Grammos, ori au format comunități prin Kozani, Serres, Drama. Multe familii grămoștene s-au refugiat în România, în zona Dobrogei, mai ales între anii 1920-1940.
În cartea lui Hâciu „Aromânii: comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație” (tipografia Cartea Putnei; 1936) se spune la un moment dat că Gramoste a fost un izvor nesecat de aromâni. Aşa am ajuns să văd muntele Gramoste ca pe un mare muşuroi de oi, pentru că aromânii sunt mari crescători de animale. De fapt, comuna Gramoste avea de jur împrejur o „horă” de optsprezece munţi pe care oile păşteau poienile pline de flori. Pentru a ne da seama de această bogăție, se știe că Paciurea a construit o așa zisă lapte-ductă, adică o conductă de porţelan care aducea laptele de la stânele aflate la câţiva kilometri, spre a putea fi pregătit la timp în produse lactate pentru piață. Creşteau și cai, cu care asigurau transportul, dar care erau și mândria bărbaţilor. Omul gospodar putea să zică: „am 200 de cai şi asta reprezentă ceva”. Cazărmile mari ce adăpostea trupele din marginea Bitoliei au fost ridicate de celnicul aromân Hagi Steriu. Căci guvernatorul oraşului l-a chemat să se sfătuiască şi, ba că n-are piatră, ba că n-are bani şi fără cazarmă nu poate ţine o garnizoană… Hagi Steriu l-a întrerupt şi i-a zis: „Urcă-te pe cal şi arată-mi locul unde ţi-ar plăcea s-o faci.” „Uite aici”, a zis turcul şi celnicul cipan a luat o piatră de jos şi i-a zis turcului: „Ridică şi tu una”. Acelea au fost pietrele de temelie. Ultimul cuvânt al aromânului a fost: „De-acum e treaba mea”. Fără aromâni nu se făceau marile lucrări necesare dezvoltării zonei. Cu adevărat teribil trebuie să fi fost însă când a ars Gramostea. Iată povestea doctorului Filip Mişea, reprodusă în cartea lui Hâciu. Totul s-a întâmplat în 15 august, de Sfânta Marie. Era în anul, 1760. În oraş se ţinea hramul bisericii. Oficiau o duzină de popi în faţa unei mulţimi de oameni cuviincios îmbrăcaţi, care se rugau cu capetele plecate. Toată lumea cânta. Cred că era foarte frumos. Atunci s-au ivit două semne divine: icoana făcătoare de minuni a trosnit din toate încheieturile, iar candela care ardea sub ea s-a stins. Oamenii s-au speriat și, în aceeaşi clipă, au izbucnit în biserică doi cărvănari cu vorba întretăiată de fugă şi au strigat că vine spre noi o armată mare de albanezi! Doi bărbaţi au început să tragă clopotele în dungă. Oamenii s-au pregătit de luptă cât ai clipi şi nu se ştie care ar fi fost sfârşitul înfruntării, dar cerul n-a voit să fie aşa, pentru că a început să cadă de sus o ploaie, potop… Apele Nicolei s-au umflat, încât albanezii care se aflau pe partea cealaltă s-au aşezat pe jos aşteptînd să treacă dezastrul. Se pare că au avut de aşteptat mult. Între timp, grămoștenii au pus ce se putea pune pe cal şi… fuga. Când apele s-au retras şi albanezii au putut să treacă Nicola, au ridicat degeaba iataganele în faţa unui oraş gol. Aşa că au ars, au furat, au dărâmat. Din acel an 1760 grămoștenii se risipesc peste tot în localitățile dimprejur: Livădzi, Zaniţa, Coceani, Nijopole, Magarova, Cruşova, Blaţa, Hrupistea şi altele. Un sfert dintre cei 40.000 de aromâni s-au întors înapoi după un timp, dar au fost risipiţi iar de loviturile lui Ali Paşa, ce nu i-a lăsat să populeze vechea vatră.
Astăzi avem o localitate aromânească cu cîteva zeci de locuitori care are o amintire cât un munte: a fost „cineva”, sau „ceva” ce a contat în economia și cultura acestei zone balcanice, de-a lungul istoriei. Urcând pe munții Europei încă din vremurile de după Marele Potop și crescând turmele de animale care le-au salvat viața la ceas de mare încercare planetară, ei au dus pe mai departe neamul omenesc, întronându-se pe vârfurile de piatră, precum zeii. Să căutăm să le scriem istoria, să o studiem și să le ducem pe mai departe tradițiile perene, care ne spun că trebuie să ascultăm de sfatul lor, că ceeace a fost, va mai fi!
Lasă un răspuns