Am trăit niște ani când lăutarii erau ca vinul negru, în tot și în toate: la botezuri, nunți și înmormântări, ca și la multe dintre sărbătorile de peste an care nu picau în post. Fără fanfară nu exista Crăciun, Sf. Vasile, Paști. Când spun lăutari mă refer strict la fanfare, la „alămuri” – instrumente de suflat. Și la tobă. Dar nu toate acestea, desigur. Vioara, țambalul, contrabasul și celelalte intră la categoria tarafurilor, formații muzicale „târgovețe”, de mahala, poate. Nu nu-s nici ele de disprețuit, dar, prin opțiunea mea eminamente subiectivă, ecoul năvalnic al alămurilor se asortează mai bine cu dealurile, cu copacii, cu cerul coborât parcă și el anume să se îmbibe cu armonii de iubire și durere, după caz. Vasluiul, sărăcuț în unele dintre cele de trebuință zilelor senine, nu ducea lipsă, prin anii mai de demult ai mei, nici de vinuri, și nici de lăutari. Existau fanfare faimoase, precum cea de la Valea Mare sau cea de la Fâstâci. Altele, mai modeste, se arătau aproape peste tot, de parcă ținutul acesta voia să confirme zicala cu omul care, ca să-i treacă foamea, se apucă să cânte. Poate, la mijloc, este și structura sufletească ceva mai veselă și hâtră a acestor moldoveni. De altfel, cred că nu-i o întâmplare că Vasluiul ni l-a dat pe Constantin Tănase, bunăoară. Altfel spus, există un spirit al meleagului, greu de dibuit de personaje de teapa unuia – căzut parcă din căruța de la Caracal, și ajuns pe la Antena 3, de unde s-a încuibărit, o vreme, și pe la TVR – care făcea glume idioate pe seama vasluienilor. Ce tâlhar, cu bostanul gol… De-ar fi fost ori de-ar fi rămas singurul neisprăvit…
Lăutarii din partea locului – urmași, de regulă, ai robilor țigani sloboziți de pe la mânăstiri și moșii boierești, prin lucrarea luminoasă a lui M. Kogălniceanu – alcătuiau o lume cu totul aparte: tuciurii, fiindcă nu puteau fi altfel, burtoși, scunzi, ochioși, plini însă de o bonomie aparte. Altă marfă decât ursarii, lingurarii, rudarii și ce-or mai fi fiind în cimotia lor. Cu toate acestea, port cu mine o sintagmă căreia încă nu i-am dat de capăt: „a împăca lăutari”. Pentru o nuntă, o petrecere și cine mai știe ce altă trăsnaie săltăreață ori ba, nu se tocmea, nu se arvunea, nu se aranja să-ți cânte o fanfară, ci se „împăca o fanfară”. Această împăcare, ce incumbă, poate, și ceva nuanțe divine, presupunea în mintea mea crudă, de pe atunci, o sămânță de sfadă anterioară, de scandal și, de ce nu, chiar de chelfăneală.
Ceva-ceva, s-a întâmplat totuși cândva. Mi-i amintesc – eram mic – cum pe la unele nunți erau suiți pe câte o „platformă” amenajată într-un copac mai zdravăn, luându-li-se scara, spre a cânta până la loc comanda. Văd și-acum, parcă aievea, câte un basist – slăbiciunea mea – care sufla în muștiucul instrumentului de i se umfla obrazul cât bășica porcului. În miez de noapte, tot câte un basist, cu ochii închiși de somn, nu altceva, sufla parcă de pe altă lume, dilatându-și fața ca un broscoi uriaș în exercițiul funcțiunii. Erau, oricum, foarte hazoși; în felul lor păreau să aibă câte ceva din răbdarea animalelor de tracțiune grea… Pe de altă parte, când darul mergea prost la vreo petrecere, se mai găsea și câte un cherchelit care să se răfuiască tam-nisam cu ei. La o adică, nu-și păzeau fața, cât mai cu seamă instrumentul de suflat, pe care nu concepea să nu și-l păstreze teafăr.
Cu niște zeci de ani în urmă, am purtat o lungă discuție cu regretatul muzicolog Viorel Cosma (anul acesta s-a împlinit un veac de la naștere). Admirabil cunoscător al lăutarilor în sensul larg, chiar exhaustiv, cumva, al domeniului, colaborator al revistei România pitorească, mi-a oferit un încântător „recital”. Din nefericire, n-am avut la îndemână un reportofon. Și nici nu mi-am închipuit că ar putea fi atât de lung dialogul. Pricină pentru care am părăduit pe loc minunata-i avalanșă de cunoștințe și știință. Și, uite așa, dânsul a rămas cu lăutarii, iar eu cu lăutăria… L-am revăzut, ultima dată, la anticariatul UNU, cu puțin timp înainte de a pleca să cerceteze muzica îngerilor. Era și un neobosit căutător de tipărituri vechi.
Așa s-au brodit lucrurile că vinul și lăutarii mi-au ieșit în cale de pe când eram de vreo șchioapă și jumătate. Am mai și scris despre ei. Cu aproape 40 de ani în urmă, de pildă, am fost anume la Valea Mare (Vaslui). Toată lumea era veselă acolo, mai puțin primarul Costică Brumă, văr de-al tatălui meu. Mihai, îmi spunea, mă apucă groaza că, uite, se apropie 23 august și, vreau-nu vreau, trebuie să merg la defilare la Vaslui, iareu trebuie să fiu, ca de obicei, „primaș” în fața lor… Erau dați naibii. Ce note muzicale, ce partituri: fluierai lângă ei o melodie și în clipele următoare ți-o reproduceau cu o armonie și fidelitate dezarmante.
„Zece prăjini” a fost ultima fanfară lângă care am stat mai multe ore să-i ascult. S-a întâmplat în anul… 2000, la Expoziția universală de la Hanovra. Atunci am scris mult, în vreo două rânduri, mai mult însă despre oferta turistică a României. O ofertă „verde”, care avea să se usce mintenaș. Din scenariul prezenței românești la Expoziție a făcut parte și fanfara „Zece prăjini”. Pavilionul nostru cu pereții plini de verdeață – și înăuntru, și pe afară – stârnea interes doar când dârdâiau geamurile de muzica alămurilor. Iar când fanfara făcea și un ocol al pavilionului, atunci se țineau de lăutari, ca după urs, sumedenie de gură-cască. Prestația muzicanților a fost impecabilă, a avut însă destinul trandafirului japonez (de data aceea nu roșu, ci de altă culoare), care s-a veștejit după vreo trei-patru zile. Așa se întâmplă când din promovare faci lăutărie… Dar să scurtăm povestea… De vreo trei ani, la baștina mea, la Brodoc („cartier” al Vasluiului) nu se mai umblă cu „turca”, străvechiul alai de la îmbucarea anilor. („Vălăretul”, de zilele Paștelui, s-a prăpădit de mai multe decenii…). Pricina? Tinerii suburbiei n-au putut „împăca fanfara”, fără de care ceata de „oameni de unire, harap, turc, jidani, moșnegi, calangii” și așa mai departe nu poate exista… Prețul pe care îl cer fanfarele de azi – fără a fi o trupă numeroasă – nu poate fi acoperit decât cu bani aduși de acasă de grupul de adolescenți. Anul acesta, am primit veste, au împăcat, totuși, lăutarii…
Lasă un răspuns