Mai exact cum ne păcălim unii pe alții, direct și la obiect cum unele lanțuri de magazine fac asta cu bună știință. Mai erau câteva zile până la Crăciun, forfota după cumpărături se întețește, unii nu au avut timp alții bani sau ca de fiecare dată precum zăpada când vine în mijlocul iernii ne găsește nepregătiți. Cu toate că am fost precaută gândindu-mă la zicala „porcul se îngrașă în Ajun”, o frază spusă mereu de bunica, fiecare îi atribuie înțelesul cum poftește. Personal am făcut cumpărăturile pentru sărbători din timp, cadouri pentru cei dragi, alimente ce pot fi păstrate o anumită perioadă și asta de frica scumpirilor peste măsură la anumite produse de strictă necesitate pentru pregătirea mesei tradiționale de Crăciun și Revelion. Nu sunt clarvăzătoare așa că îmi mai scapă unele ingrediente din vedere datorită meniurilor pe care vreau să le pregătesc dar și a musafirilor, uneori ordinea și meniul capătă schimbări radicale așa că mi-a luat sacoșa și m-am înarmat cu un sistem nervos resetat aventurându-mă iar prin magazine.
Recunosc că mai mult rău mi-am făcut decât bine, privind bătrânii cu mâinile tremurânde pe portofel, cu ochii înlăcrimați de neputință iar atunci când suma disponibilă este cu mult depășită la casa de marcat aceștia pentru un moment rămân pe gânduri la care dintre produse să renunțe, am fost martoră la un gest de mare omenie, o bunicuță nu se putea hotărî la ce să renunțe din coșul de cumpărături neavând suma ce trebuia achitată, îngâna fără noimă rugăminți și vorbe de ocară la adresa celor care au stabilit pensiile, ce am putut înțelege foarte clar era că după o viață de muncă avea o pensie mică ajungând o cerșetoare, exprimându-se figurativ fără să-și dea seama, dar în schimb are demnitate și nu poate întinde mâna la munca altora, atunci o doamnă nu foarte tânără care aștepta la rând a mângâind-o pe umăr și i-a oferit cei 40 de lei, era suma de care bătrâna avea nevoie pentru a nu renunța la nimic din ceea ce avea în coșul său. Instant a izbucnit în lacrimi iar casiera și-a făcut semnul crucii rostind cu voce tare: „Așa ceva nu am mai întâlnit, un gest unic, asta înseamnă că încă nu ne-am pierdut definitiv omenia”! Apoi am privit bătrâna pășind legănat sprijinindu-se într-un baston iar cu cealaltă mână trăgând un cărucior cu rotițe în care își așezase cu grijă cumpărăturile ca pe niște comori, lacrimile încă îi șiroiau pe obrajii brăzdați de vreme, avea un chip senin dar ochii ei trădau o mare suferință, m-am îndepărtat considerabil de ea și tot o auzeam mulțumindu-i îngerului de femeie care o ajutase cu bani dar și bunului Dumnezeu că a îngăduit această faptă.
Aud peste tot „Sărbători fericite!”… Care fericire? Unii oameni nu au ce pune pe masă într-o zi sfântă după o viață de muncă cinstită, de unde atâta fericire când ne mor copii de cancer sau nici măcar nu ajung să se nască din cauza indolenței unora care sunt remunerați regește. Trist dar real, războaie și sânge, conducători nebuni însetați de putere, în aer plutește teama zilei de mâine, otrava albă acaparează tineretul cu fiecare zi, oare va mai veni o vreme în care să ne bucurăm cu adevărat de minunea nașterii Domnului, să ne strângem la o singură masă toată familia, să ne îmbrățișăm zâmbitori și să nu ne mai trimitem pachete cu dorul de casă, să muncim toți aici la noi în țară să nu mai fim risipiți prin lume, slugi la masa străinilor iar valorile să fie recunoscute acasă nu peste mări și țări ajutând la mândria și economia altora, dar ce spun eu este atotștiut
Îmi amintesc copilăria, bradul împodobit în Ajun și mesele la care se strângeau familia, vecinii, era o bucurie tăiatul porcului și omul de zăpadă, derdelușul și ceata de colindători. Toate au rămas în gând, imagini prăfuite iar cei dragi îngeri printre stele, m-am îndepărtat cam mult de subiectul zilei ” furatul pălăriei sau cum păcălesc unele lanțuri de magazine clienții” Din cauza aglomerației și a produselor care mai de care suntem tentați să cumpărăm și ce nu avem nevoie în aceste zile magice. Da, am spus bine magice pentru că dacă atenția nu este distributivă portofelul se golește rapid din cauza prețurilor afișate la raft și cele plătite la casa de marcat.
Am constatat că nu mai aveam muștar, necesar pentru salata de „boeuf” și parcă mă încearcă un zel de gospodină „premium”, spunându-mi în gând hai că poți, ce-ar fi să încerci din nou pregătirea unui cozonac, nostalgia mirosului emanat din cuptorul aragazului, din diversele esențe și izul cojii de portocală proaspăt dată prin răzătoare a trezit toate amintirile serilor de iarnă de altă dată. La magazinul meu preferat unde produsele sunt proaspete iar prețurile corecte și angajații foarte amabili nu am gasit decât muștar, stafide pentru cozonac nu mai aveau, am întrebat-o pe doamna care stivuia de zor alimente în rafturi și mi-a răspuns parcă rușinată că tocmai s-au terminat. Hm, fără stafidele îmbuibate în esență de rom și lapte parcă nu se poate, așteptând ceva timp la rând pentru a plăti cele doua borcane cu muștar și văzând scena relatată mai sus, am scăpat de procesul de conștiință oare de ce nu am fost atentă atunci când mi-am întocmit lista pentru cumpărături. Zâmbitoare și hotărâtă am mers la un magazin alăturat celui de la care îmi fac cumpărăturile de obicei, bucuroasă că am găsit imediat stafidele pe raft am verificat prețul din dreptul produsului și am mers la casa de marcat să plătesc, aici stupoare, casiera îmi cere cu 55 de bani mai mult față de cel afișat la raft, îi spun respectos că există o discrepanță între prețul afișat la raft și cel pe care îl spusese chiar ea cu voce tare, se uită la mine și îmi aruncă o privire cu multe înțelesuri apoi îmi răspunde pe un ton acid:
– Mie așa îmi arată pe casa, doamnă!
– Dar uitați-vă la eticheta de la raft, vă rog să verificați, nu se poate la raft un preț iar la casa altul, am și card de client fidel, se pare că nu contează.
La fel de acidă și fără să se deranjeze pentru a verifica eticheta de la raft, asta demonstrând că se știa acest lucru, dar cum lumea este grăbită și de obicei nu cumpără un singur produs, a mers pe considerentul „Lasă că merge și așa” după o secundă în care m-a fixat tăios sfidând remarca făcută vis a vis de preț mă întreabă răspicat: „Cumpărați sau nu”?… Normal ca voi cumpăra dacă am nevoie, dar parcă, parcă îmi venea să renunț nu din cauza celor 55 de bani ci pur și simplu pentru faptul de furt pe față, timpul meu era mai prețios decât cei câțiva bănuți adăugați fraudulos la punga cu stafide. Am plătit, spunându-i casierei ca voi face reclamație pentru diferența de preț, mi-a aruncat o privire plină de steluțe și săgeți replicându-mi: „Pentru 50 de bani? Faceți ce vreți, următorul…”
Am părăsit magazinul cu un gust amar, încercând să înțeleg de ce așa, poate că din cauza pierderilor pricinuite de unii semeni care îndeasă prin buzunare produse de mică dimensiune și astfel magazinul încearcă să-și diminueze pierderile? Oare câte produse sunt pe rafturile marilor lanțuri de magazine cu diferențe minore sau majore, în febra cumpărăturilor nu verificăm de fiecare data bonul și uite așa suntem păcăliți, regretabil dar furându-ne unul altuia căciula națiunea va rămâne tot bolnavă. Sărbători cu liniște și pace, cât despre fericire …cine poate știi?
Lasă un răspuns