Cultura modernității se laudă că a ridicat stindardul libertății în mijlocul cetăților și în inimile oamenilor. Cultura sau culturile care au precedat-o au construit ziduri și au forțat organizări ierarhice, dar nu au trebuit să treacă decât câteva generații pentru a se uita ce monștri stăpânesc haosul dincolo de ziduri și pentru ca umbra ierarhiilor tot mai complexe și mai îmbătrânite să devină în final apăsătoare și asupritoare. Visul la libertate este o înălțătoare poezie romantică, atâta vreme cât se naște în structuri ordonate și sigure. Chiar și lupta pentru libertate are justificarea nobilă de a aduce ordinea mai departe în haos și de a (re)aranja ierarhiile pe principii de echitate și dreptate. Nebunul – căci el este trezit în ființe de limite și ordine – este o voce a progresului, o critică a puterii și a excesului, un profet și un propovăduitor în același timp. Și, după cum vede Noica civilizația occidentală, excepția a fost transformată în regulă. Ceea ce era disprețuit și luat în râs, dar tolerat – ca supapă a socialului și a psihicului individual și ca verificator dezinteresat și extern al adevărului – a fost adus în piețe și de aici a ajuns în cărți, în spirite și în instituții. De la nebunii sfinți din Constantinopol și de la bufonul de la curțile regilor din Imperiul Roman de apus, s-a ajuns la nebunul lui Nietzsche. Dar visul despre libertate și lupta pentru libertate nu au prea multe în comun cu viața în libertate. Însăși existența nebunului din fiecare dintre noi stă mărturie pentru acest fapt.
Din punct de vedere tehnic, nebunul nu este altceva decât un dispozitiv mental. În momentul în care cultura renunță să mai pună limite, relativizează adevărul și închide cerul, nebunul dispare în meandrele azilelor. Una este să explorezi gradele de libertate ale jocului de șah, alta este să stai în fața unei table pline de piese ce pot mișca oricum și oricând. Rămâne un mister de ce faptul că nu există o egalitate între a păși în haos pentru a aduce ordine și a chema haos în mijlocul ordinii este înțeles prea bine în metafizică, dar expresia aceluiași adevăr la nivel psihologic este refuzată. Singura explicație pe care o găsim este aceea că noua cultura a distrugerii minte Ființa, arătându-i acesteia false limite și falși inamici pentru a menține în viață nebunul (și pentru ca nebunul să se impună în fața prostului și a inocentului), fiindcă nebunul este cel care întreține cultul haosului confundându-l cu libertatea, adică tocmai esența culturii noi. Dacă este așa, înseamnă că nu adevărul obiectiv al realității, oricât de crud și de tragic ar fi acesta, este cel care trage Ființa în adâncuri și că nebunul – „ci ochii deschiși” – își poate domoli „febra libertății”. Dar ce se întâmplă cu adevărat când libertatea nu mai este doar un „cuvânt teribil înscris pe carul furtunilor”? De la căutarea răspunsului la această întrebare au abdicat și filozofia, și psihologia, și sociologia, și politica. Este evident că știi ce trebuie să faci pentru a ajunge la libertate (ceea ce, într-un anumit sens, este eliberator), dar odată liber, trebuie să te lași ghidat de alte principii, dorințe, etc., pentru a putea înainta. (Iar asta este o reformulare a metaforei tablei de șah utilizată în paragraful anterior.) Nimeni nu pare dornic să vorbească despre anxietatea libertății. Din perspectiva actului uman, libertatea are cu adevărat valoare – în sensul în care poate ghida Ființa – doar atunci când lipsește. O întreagă pleiadă de filozofi – John Stuart Mill, Isaia Berlin, Albert Camus, Friedrich Hayek și chiar Karl Marx – au tratat libertatea fie extrăgând-o din context, fie încercând să-i găsească legăturile deterministe cu contextul, când de fapt, poate că abordarea cea mai corectă ar fi să luăm libertatea drept context.
Am devenit liberi, dar, după cum spuneam, pentru a menține o stare de fapt – poate: coeziune și progres – am rămas fixați pe visul și lupta pentru libertate, proiectându-le – acolo unde nu se putea altfel – în imaginație sau în alt timp decât cel prezent, asupra unor limite efemere sau iluzorii. Dacă s-ar putea îndeplini – printr-o minune sau printr-un efort – condițiile de redeschidere a discuției despre libertate, nu încapă îndoială că nebunul ar putea deveni un aliat de nădejde al Ființei. Dacă se înlătură confuzia dintre libertate și haos (provenită din stângism) și dintre libertate și ordine (întreținută de liberali) (după cum spune Ovalo de Cavalho), și s-ar putea ajunge la concluzia că libertatea este puterea de a-ți ridica propriile limite, este posibil ca nebunul să supraviețuiască și într-o cultură care adoptă printre principiile ei fondatoare libertatea. Dar chiar dacă condițiile reformei nu s-ar îndeplini, luciditatea ne spune că tot nebunul ar trebui să fie depozitarul primordial al speranțelor noastre, el fiind cel mai susceptibil la revolta în fața acestei „tiranii a libertății”, care, oricât de multă libertate ar aduce în formă, rămâne totuși o tiranie în spirit. Mai mult decât atât, merită să amintim că postmodernitatea – ca orice mecanism de depășire – înglobează în ea și trecutul (chiar dacă în forme parodice, în ecouri și vestigii), și astfel transcendenta rămâne și ea un fenomen subversiv ce nu poate fi complet eliminat. Este de ajuns chiar și un singur nebun (de talia sfântului Augustin, Nietzsche sau Luther) pentru a da semnalul de reînnoire a culturii sau de ridicare a uneia noi pe ruine. Arhetipul nebunului salvator este înregistrat într-o zonă a psihicului colectiv în care nici cultura – oricât de convingătoare ar fi, nici natura nu mai poate ajunge; ba mai mult el este activat tocmai de prezența „molimelor”.
Să ne aplecăm și asupra altui aspect al problemei. Traiul la granița dintre ordine și haos este o necesitate a ființei; trupul și psihicul nostru sunt construite (prin adaptare) pentru a răspunde la frică și curiozitate, pentru a crește din suferință și pericol și pentru a căuta încontinuu siguranța. Asta înseamnă că orice cultură trebuie să țină seama de aceste elemente constitutive ale naturii umane și orice „sistem de credințe” din respectiva cultură trebuie să ofere încredere și să răsplătească curajul de a pătrunde în haos. Altfel spus: trebuie să păstreze ordinea și structura în interiorul celui ce pătrunde în haos pentru ca haosul să nu-l destabilizeze. De la Nietzsche știm că: dacă te uiți suficient de mult în abis, abisul începe și el să se uite la tine”.
„Nebunul” încorporează și răspunde și la imperativele culturii, dar și la instinctele naturale de a călca hotarele de umbră. În același timp, însă, cultura veche și stabilă, până la osificare, lasă prea puțin haos la îndemâna indivizilor, iar instinctele contrare de spaimă acționează ca o frână. Singurul lucru care poate smulge „nebunul” din câmpul vizual al Gorgonei, dintr-o nemișcare tensionată, este credința (în sensul larg). Nu este vorba de credința înțeleasă ca o suspendare a raționalității și o înclinație lasă spre acceptarea oricăror absurdități fără a crâcni, ci despre credința ca o încredere – asumată – în om și în actele sale, în bine (în morală), în ceva mai presus de propria siguranță, de propriul confort, de propriul timp, în ciuda oricărui risc și a oricăror adversități. Știm că și Raiul și Iadul pot fi aduse prin credință sau prin „surogatele” ei; suntem conștienți de minunile pe care le-a înfăptuit omul sub umbrela credințelor „bune” și – la fel de bine – ce mârșăvii a săvârșit sub umbrela credințelor „rele”; recunoaștem cu cea perversitate au fost instrumentalizate în trecut credințele. Dar suntem în măsură să apreciem că în lipsa oricărei credințe se va săvârși mult mai mult rău; oricând „nebunul” poate porni o cruciadă împotriva ordinii, dintr-un exces de ură de sine, din plictis sau pur și simplu din dorința de a-și testa libertatea. Ne urmăresc pretutindeni cuvintele profetice ale lui Dostoievski: „ce se poate aștepta de la om, în calitatea lui de ființă înzestrată cu asemenea însușiri ciudate? N-aveți decât să-l copleșiți cu toate bunătățile pământești, n-aveți decât să-l cufundați în fericire până peste cap[…], n-aveți decât să3-i oferiți o îndestulare economică atât de mare, încât să nu-i mai rămână chiar nimic altceva de făcut decât să doarmă, să înfulece turta dulce și să se agite pentru continuarea speciei – că și așa omul, și-așa, numai din ingratitudine, numai ca să vă facă de ocara, tot vă va trânti o porcărie”. Ne-am vindecat oare definitiv de marele deșert al nihilismului?
În unele aspecte ale vieții – mai ales în cele pragmatice – poate că da! Cel puțin există strategii alternative. Dar în artă? Influența nebunului în destinul social și politic al culturii și invers, poziția nebunului (educat și presat de cultură) față de libertatea politică și socială rămâne subiectul principal, însă nu trebuie să uităm că cea mai semnificativă prezență a nebunului este în domeniul artei. Nu există o definiție definitivă a artei, dar faptul că în ea sunt adunate și sublimate energiile prezente în cultură este universal acceptat. Actul artistic a fost multă vreme o afirmare a culturii, o ipostază stilizată estetic a spiritului ei, cu „factorii contingenți” (G. Steiner) disponibili în civilizație la momentul respectiv: materiale, coduri de recunoaștere, sensibilități ale publicului. Deși în el a sălășluit întotdeauna și o formă de libertate, libertatea lui s-a manifestat în limitele culturii (în datele și cu datele ei). Termenul de „creație” surprinde tocmai acest aspect. Nebunii din artă nu au trădat în trecut valorile culturii; chiar și în cele mai rebele faze și manifestări au rămas totuși „creatori”. Nici Dada, nici Bukowski, nici Baudelaire (ca să luăm doar exemplul literaturii) nu au dorit să iasă din cultură, ci și-au dorit cultura de partea lor. Și în final au avut-o… Dar în punctul de inflexiune reprezentat de cultura postmodernă a destructurării, a lipsei canoanelor de interpretare, a energiei tanatice, ce speranțe ne mai punem în artă? Frenezia libertății îi îndeamnă acum pe nebunii din artă să muște din corpul slăbit și îmbătrânit al culturii. Termenul de „Creație” devine impropriu, căci în urma actului artistic apare câteodată ceva nou – într-adevăr – în modernitate, dar de fiecare dată se pierde ceva vechi. Cultura se micșorează și se contorsionează și la fiecare pas stârnește alți și alți „nebuni” incendiatori cu lira în mână, agenți descreierați și entuziaști ai distrugerii, gata pentru paricid. Nu mai vorbim de revoltă, ci de barbarie.
Să ne închipuim o plimbare printre ruinele castelelor lăsate în urmă de hoardele avare, prin orașele fantomă ale Franței cu clădiri de lemn înnegrit, cu ușile bătute în cuie, după epidemia de ciumă sau printre mormanele de pietre în sângerare ale Dresdei după bombardament. Să ne închipuim mirosul de carne arsă din jurul rugurilor, țipătul și fumul de la Dachau și Auschwitz, imaginea dezolantă a gropilor comune cu trupuri înghesuite și chircite. Dar chiar și atunci când am cunoscut – prin mijlocirea culturii – Iadul Distrugerii (sau Iadul Plictisului sau Iadul Depravării), nebunii din artă nu au trădat nici Ființa, nici Cultura. Au înnebunit, au lovit sau au plâns, dar nu au tăcut și nu s-au retras în contra-cultură, (chiar și atunci când cultura a trădat). Acum „nebunii” protejați și nerecunoscători din modernitate se ridică împotriva culturii vechi. Iată ce scrie G. Steiner: „Contracultura este perfect conștientă de unde să pornească demolarea. Analfabetismul violent din graffitti, tăcerea înverșunată a adolescentului, strigătele lipsite de sens din spectacolele spontane, improvizate, sunt fără îndoială strategice.” Se pot găsi din ce în ce mai multe exemple de astfel de manifestări ale „tăcerii violente” pe măsură ce ne îndepărtăm de secolul XX și pășim în sec. XXI. Din păcate, au trebuit să treacă câteva decenii ca să înțelegem că toate acestea se datorează întreruperii brute a dialogului generațiilor noi cu orice formă de cultură a trecutului. Fără sistemul de valori al culturii „vechi”, „nebunii” din politică și din artă au interpretat eronat libertatea, respectiv frumosul alterând, ireversibil poate, cultura. Cât din toate aceasta li se poate imputa însă lor, atâta vreme cât cultura libertății a devenit pe rând cultura revoltei împotriva lui Dumnezeu, cultura pesimismului și apoi cultura distrugerii? Ce a declanșat și a întreținut această spirală și cum poate fi ea oprită?
*
Am lăsat în mod deliberat la sfârșit ultimul cavaler al apocalipsei interne: „Prostul”. Intuiția ne spune că el este cel care poate clarifica ce a provocat deraierea unei culturi așezate pe calea spre eternitate și ce sabotează un proces de însănătoșire (la fel de normal ca și cel de degenerescență). Să încheiem mai întâi capitolul despre „nebun” făcând distincția dintre ordinea adusă de curaj și principii și cea adusă de curiozitate și rațiune; este ceea ce ne face să nu credităm „nebunul” cu progresul civilizației din ultimele 200 de ani, ci „prostul”. Poezia formulelor care explică lumea, încrederea oarbă în materie, orgoliul rațiunii, toate astea ne-au pus în mișcare în sec. XIX și ne-au accelerat prin secolul XX; nebunul politic și nebunul din artă au dat doar semnalul și poate direcția. Adevărul – hrana „prostului” – și rațiunea – arma sa – au început această etapă de purgatoriu din istoria omenirii cu dimensiunea de obiecte de cult. În noiembrie 1793, Jacques Hébert, Antoine-François Momoro și Pierre-Gaspard Chaumette au condus o mare ceremonie în catedrala Notre Dame din Paris în numele Rațiunii. În locul altarului creștin a fost instalat un altar al Libertății; inscripția “Pentru filosofie” a fost sculptată în piatră deasupra ușilor catedralei, iar o flacără a ars pe altar ca simbol al Adevărului.
După excesul din timpul Revoluției Franceze, admirația pentru rațiune s-a mai domolit, dar suntem în continuare îndemnați să credem că am ajuns aici – pe un vârf – tocmai datorită încrederii absolute pe care i-am oferit-o rațiunii. Metafora ieșirii dintr-o „pădure întunecată” populată cu fiare și umbre, într-o grădină mirifică, liniștită și inundată de bogăția răsăritului, ne forțează să mergem înainte fără melancolii inutile și să nu întoarcem capul. Dacă adăugăm și povestea cruciadei (absurde) pe care rațiunea a dus-o împotriva credinței, „devoratoare de conștiințe”, „opiul popoarelor”, etc… în sec. XIX (și mai departe), precum și istoria rătăcirii adevărului în perioada „Evului Întunecat” (fictivă de la un capăt la altul) pe care rațiunea (iluministă) a încheiat-o, avem în față pleiada de mistificări la care s-a dedat rațiunea pentru a-și „conserva privilegiile”.
Iată o versiune alternativă… În timpul conciliilor de la Niceea (ce au început în 325) s-a format o alianță între Credință și Rațiune. Sufletul creștin a întâlnit mintea greacă (apud H. R. Patapievici) și în urma acestei întâlniri s-a născut etosul occidental. (Este probabil ideea care l-a convins pe Noica să declare anul 325 ca data de început a culturii occidentale). Sute de ani acest etos a stăpânit și a transformat Europa, iar piatra de temelie a impozantului edificiu care este civilizația occidentală este tocmai acel misterios pasaj din Biblie în care Isus afirmă că „Adevărul vă va elibera”. Prin sintagma „adevărului ca eliberare” este hrănit și nebunul, și inocentul, și prostul (cel însetat de cunoștințe). Este o lovitură de geniu. Căutarea adevărului devine un imperativ moral și o eliberare în același timp. Orice s-ar spune, găsim în Evul Mediu rădăcinile tuturor științelor cu care astăzi modernitatea se mândrește: fizica, analiza matematică, biologia, medicina, etc… Nu este cazul să ne ferim de concluzia că nu este vorba de simple forme de curiozitate pornite din plictis, care au beneficiat de mediul potrivit, și nici de rare descoperiri norocoase. „Pentru a vedea trebuie să știi ce cauți” este lecția pe care o învățăm și din descoperirile moderne ale comunicării dintre creier și ochi, dar și din B. Pascal: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit”. Mințile luminate care se ocupă de științe în epoca premodernă căutau să înțeleagă mintea lui Dumnezeu, fiind convinse că mintea lui Dumnezeu este riguros frumoasă.
După episodul iluminismului, Nietzsche și Kierkegaard ne-au avertizat în secolul XIX că oarba încredere în adevărul rațiunii nu ne va duce prea departe. Când însăși credința a devenit obiectul investigației, undele de șoc s-au resimțit în întreaga cultură și civilizație occidentală. Darwin a pornit în voiajul său pe Beagle hotărât să scrie „Originea speciilor”, Marx a așternut pe hârtie scrâșnind în iarna anului 1847 „Manifestul”, iar Freud s-a scuturat de orice prejudecăți înainte de a demara studiul psihicului uman. Erau stăpâniți de „pasiunea pentru adevăr”, dar inevitabil, oricât de mult ar fi îmbogățit cunoașterea umană acești indivizi excepționali, rațiunea i-a adus și la „problema” religiei și credinței, căci tabuurile fuseseră ridicate. Darwin se declara agnostic în una dintre scrisorile sale, Marx arunca sfidător sintagma care va face istorie: „religia este opiul popoarelor”, iar Freud scrie categoric că „religia este o nevroză colectivă, iar în ultimă instanță – o iluzie”. I-am menționat pe Freud, Darwin și Marx pentru că ei dau lovitura finală și pregătesc mitologiile alternative (sau surogatele, cum le numește G. Steiner) religiei creștine, dar nu sunt singurii și nici pe departe cei mai înverșunați. Trebuie însă să fim de acord cu următoarele: nu îndoiala în credință i-a pornit pe drumul cunoașterii, ci cunoașterea pe care au realizat-o i-a convins în cele din urmă să pună sub semnul întrebării religia, iar sistemele pe care le-au creat au ajuns să concureze cu religia în explicarea lumii și a omului pentru că „Dumnezeu a murit”, nu pentru că au avut de la bun început acest scop.
Odată ajunși într-un punct fără întoarcere, am descoperit că în trecut au existat și alți proroci din specia „nebunilor” geniali, care chiar dacă nu au anunțat moartea lui Dumnezeu, au pregătit în schimb armele deicidului: Milton cu „Paradisul pierdut”, Goethe cu „Faust” și Dostoievski cu „Însemnări din subterană”. Cât de limpede vedem acum – citindu-i – cum Adevărul trece din mâinile lui Dumnezeu în mâna Rațiunii, cea care aduce lumia, luceafărul dimineții, treptat, fără luptă, ca o renunțare și ca o pierdere. Merită rațiunea încrederea pe care o pretinde? Poate ea să îndeplinească promisiunile pe care le-a făcut? Din păcate, rămânem cu plânsul Casanderei și țipătul lui Lacoon, acum când previziunile dezastrului sunt pe cale să se îndeplinească.
Degeaba suntem convinși în ultimul ceas de eșecul rațiunii în proiectul de cercetare și prefacere a Ființei; tot ceea ce Rațiunea atinge cu lumina sa este corupt (dacă înțelegem prin corupție înlăturarea valorii morale, decăderea la nivel de formă și materie și îmbolnăvirea cu perspectiva dezintegrării sau a morții). Să luăm de exemplu însuși conceptul de cultură. Odată cu el a devenit dureros de evident că efectele răului și ale hazardului trebuie explicate și ele prin cultură, că trădăm neîncetat trecutul și că nu ne putem apropia în niciun fel de idealurile culturii, oricât de mult am progresa. Paradoxul „dezechilibrului ontologic cultural” a început tocmai în momentul nașterii conștiinței culturale (similar dramei alungării din Paradis pentru conștiințele individuale). Semnele de întrebare și îndoiala s-au insinuat treptat în inima culturii. Cu cât am aflat mai mult despre trecut, cu cât am stăpânit mai mult în spațiu, cu cât ne-am „certat” mai mult cu credința, cu atât ne-am adâncit în confuzie și dezamăgire. De-abia când cultura a devenit o entitate bine conturată am început să o comparăm cu alte culturi, să-i presimțim și să-i anunțam sfârșitul, iar cultura a ajuns să lucreze distructiv în noi…
Dansul dintre Cultură și reflexiile ei antropomorfe în Ființă admit un început, dar el nu poate fi ușor identificat câtă vreme cauza și efectul se confundă la un moment dat în vâltoarea timpului. Investigația de până acum ne trezește – după cum spuneam – o serie de bănuieli. Nici forța și instinctele monstrului, nici morală inocentului, nici avântul și curiozitatea nebunului nu par suficiente pentru a submina valorile culturii până într-acolo încât să declanșeze un proces de implozie. Principiile de justificare și formare a sistemului cultural occidental au rezistat timp de sute de ani furtunilor și monstruozităților și promiteau eternitatea.
Și atunci, dacă ștafeta căutării adevărului este transmisă și în modernitate, ce se schimbă când Rațiunea devine din unealtă un custode al adevărului? Să fie oare atât de tragică despărțirea de credință pentru „prost”? Am pregătit două răspunsuri care iau în calcul relația Ființei cu Adevărul, două răspunsuri mai puțin evidente pentru o gândire educată cu prejudecățile lipsei de limită. În spatele lor sunt două fenomene pe care le vom numi „spaima de adevăr” și respectiv „eliberarea adevărului” și vom încerca să le explicăm pe larg.
În primul rând: avem nevoie nu numai de dorința de adevăr (sau „pasiunea pentru adevăr” după cum o numea Nietzsche) și de modalități de a stabili căile spre adevăr, ci și de un sistem de a putea trăi cu adevărurile descoperite, un sistem care să absoarbă adevărurile, să le integreze și să le neutralizeze (oricât de periculoase ar fi aceste adevăruri). George Steiner vede astfel lucrurile: „[Există]… o incongruență, o defazare între adevăr și supraviețuirea omului, între căutarea rațională a adevărului și idealurile constante de dreptate socială. Nu numai că adevărul s-ar putea să nu ne facă liberi, dar s-ar putea să ne distrugă.” La ieșirea din religie (din „pădurea întunecată”) ne-am trezit pe un tărâm arid, fără umbre, tragic; nu e de mirare că atunci când beatitudinea noului a dispărut, am dezvoltat strategii de „evitare” a adevărurilor periculoase. (În cartea sa, G. Steiner dă câteva exemple de adevăruri periculoase ce au fost evitate sau eliminate din agora și ne putem gândi și noi înșine la câteva. Ce ne facem cu adevărul că vaccinurile au fost insuficient testate și pot deteriora sănătatea? Ce ne facem cu adevărul că dezastrul economic este consecința directă a unei politici iresponsabile de a arunca bani în piață și de a ierarhiza prin prisma ideologiei, finanțările? Ce ne facem cu adevărul că Rusia este un adversar redutabil care nu numai că poate câștiga războiul, dar și creează o alternativă viabilă stilului de viață din Vest?).
În modernitate omului îi este „spaimă de adevăr”; era post-adevărului a început odată cu prima încercare a Ființei (ce l-a părăsit pe Dumnezeu) de a se apăra de adevăr. În fond, adevărul nu are o valoare apriorică. Tot Nietzsche este cel care explică acest lucru în „Dincolo de bine și rău” chiar din primele capitole: „Ce parte din noi vrea adevărul?”, „Ne-am pus problema valorii acestei voințe. Fără îndoială voiam adevărul: de ce nu neadevărul în locul lui? Și incertitudinea? Chiar ignoranța? Problema valorii adevărului nu ni s-a înfățișat; sau poate noi nu ne-am înfățișat problemei.” Între supraviețuire și adevăr nimic nu mai înclină în modernitate balanța în favoarea adevărului. Dacă pentru creștini niciun adevăr nu era de neîndurat (căci era parte dintr-un plan divin), pentru atei adevărul a devenit – fie și inconștient – un risc ce trebuie mai întâi evaluat prin prisma potențialului distructiv. Astfel a fost inventată denumirea de „adevăr alternativ”, astfel au început campaniile stângiste ce urmăreau blocarea sau ștergerea adevărurilor biologice și psihologice ce contraziceau fantezia egalitaristă, astfel adevărul a găsit suport mai mult în emoție decât în rațiune (susținând în același timp că este produsul rațiunii), astfel a luat naștere războiul „fake-news”-urilor, astfel adevărul a fost „democratizat” – adică supus la vot.
Acum, când știm că nu ignoranța și dogmatismul duc în brațele răului, ci relația alterată dintre Adevăr și Ființă, putem specula că religia creștină (având în vedere alternativele) poate fi un nou răsărit. (Dumnezeul creștin are puterea incredibilă de a învia după ce este trădat și ucis). Este însă mai util să precizăm cum ar trebui un „sistem de credință” (sau o „filozofie de viață”) să abordeze problema adevărului. Printr-un astfel de „sistem de credință” ar trebui să i se ofere adevărului în mod axiomatic valoare, ar trebui să fie încurajată căutarea adevărului și respectarea adevărului și, mai presus de cele enumerate până acum, ar trebui să i se insufle Ființei curaj și demnitate în fața oricărui adevăr, oricât de urât, dureros, amenințător, tragic, haotic și absurd ar fi el. La întâlnirea cu adevărul, Ființa ar trebui să fie capabilă să se schimbe (inclusiv să își modifice „sistemul de credințe”) și nu să fie tentată să schimbe adevărul pentru a-l putea încadra în „sistemul lui de credință”. G. Steiner analiza câteva alternative cu care s-a încercat înlocuirea religiei în om: oferta politică a lui K. Marx – comunismul, oferta lumii interioare a lui Freud și oferta antropologiei lui Levi Strauss și alte oferte exotice precum astrologia, ocultismul, spiritismul, șamanismul, veganismul, etc… Ele pot – până la un punct – răspunde primelor două cerințe, dar toate eșuează în încercarea de a aduce Ființei dramul necesar de curaj și demnitate; paradoxal, deși sunt trezite de rațiune, ele deschid poarta iraționalității pentru a se menține în echilibru. Tot G. Steiner afirmă că „Întoarcerea la irațional este înainte de toate o încercare de a umple golul lăsat de decăderea religiei” și am putea completa astfel: renunțarea la adevăr este înainte de toate o încercare de acoperire a golurilor – cu sensul de vulnerabilitate – lăsate de alungarea religiei.
În al doilea rând, trebuie adusă în discuție și problema „captivității adevărului”. Nu este atât de evident pe cât ne-am dori faptul că adevărul este închis în sistemul în care este produs și este intim legat de cel ce l-a produs. Știm de la Gödel că în orice sistem avem propoziții a căror valoare de adevăr nu poate fi stabilită cu elementele disponibile în acest sistem, deci dacă ținem la valoarea de adevăr trebuie să închipuim un sistem transcendent care să includă și să judece complet sistemul prezent (și paradoxal să parte din el). Mai mult, planul transcendent ajută la separarea adevărului de producătorul (sau producătorii) acestuia și la ieșirea din veșnica și periculoasa confuzie dintre cele două entități. Când adevărul este produs (enunțat) de om, există tentația de a ne îndrepta atenția și admirația asupra omului (cu natura lui finită, neștiutoare și coruptibilă). Când, în schimb, adevărul acestei lumi este produs de Dumnezeu – care a creat această lume și nu este „din Lume” – în lume rămâne adevărul pur și îndemnul Lui de a-l căuta, de a-l recunoaște și mai ales de a-l îndura. Acest aspect poate fi înțeles abia la apus, când oamenii se întorc la adevărurile slabe ale oamenilor și la marea lașitate în fața adevărurilor. Din păcate aici niciunul dintre „surogatele” de credință – pomenite pe tot parcursul eseului – nu poate ajuta în această privință, pentru că ele exclud transcendenta și își clamează arogant completitudinea.
Lasă un răspuns