Era dimineața de mai. Afară se auzeau rândunele țipând. Din înaltul cerului veneau nebunește în picaj de credeai că se vor izbi de peretele blocului. În ultimul moment, când închideai ochii ca să nu vezi impactul, se întorceau măiestru în zbor pe o curbă asimptotică precum niște OZN-uri lipsite de inerție și scoțând strigăte victorioase: proștilor, ați crezut că o să mă lovesc de gemurile voastre nespălate? Se ridicau apoi în văzduhul răcoros și limpede al dimineții de primăvară de unde să se repeadă din nou către ferestrele blocului, stârnind emoții precum acrobații de la trapez, privitorilor matinali sculați din pat și privind pe geam la noua zi care își începea urcușul.
Sub îndemnurile vesele și nebune ale rândunelelor mă îndrept spre bucătărie pentru cafeaua de dimineață visată încă de cu seară. După ușă, pe perete, calendarul cu foi detașabile e rămas la ziua de ieri. Nu bag de seamă ce dată era, dar știam că trebuia să fie cea trecută, cea de ieri. Dau să rup fila de ieri. Nu se desprinde. Fixez calendarul cu o mână și cu cealaltă trag de foaia expirată. Rezistă. Mă încordez și trag și mai tare când… dintr-o dată foile dezlipesc din cotor. Se desprind și toate zilele rămase până la sfârșitul anului încep să zboare prin bucătărie. Plouă cu zile. Se aștern de-a valma pe jos, pe masă, pe bufet, pe aragaz, până și pe pervazul ferestrei. Rândunelele țipă în continuare. Mă uit prostit la zilele din jur, cu fila celei de ieri în mână. Ce fac? Ce pot să fac?! Curat. Cu atâta hârtie prin bucătărie nu pot aprinde nici aragazul, nu pot băga în priză nici espresorul și nici nu pot călca peste atâtea zile. Să le strâng. Nu cu mătura că le murdăresc. Le strâng cu mâna, una câte una. Așa. După vreo jumătate de oră, lac de transpirație și îndoit de șale le am pe toate puse una peste alta. Ia, să vedem. Suntem la mijlocul lui mai, până la sfârșitul anului mai sunt șapte luni și ceva, deci vreo 220-230 de zile. Le-am strâns așa cum mi-au venit la mână.
O joi înaintea unei duminici, altă joi după o duminică, o zi din decembrie înaintea alteia din iunie, alta din mai după alta din noiembrie, într-o harababură perfectă, fără lege, fără ordine sau morală, dar sunt toate. Am strâns 226 de zile numărate bob cu bob. Însemnă că accidentul s-a produs pe 20 mai. Fila cu care rămăsesem în mână, cea care nu se dăduse ușor ruptă din calendar, cea care le trăsese după ea pe toate celelalte, trebuia să fie fila 19 mai. Dar unde e acum? Unde am pus-o? Nu e, o fi în grămadă cu celelalte, dar ce să caute acolo? În grămadă erau zilele rămase, cele care urmau să vină, ea trecuse. Număr filele din nou: numărătoarea îmi dă 227 acum, deci cele 226 care urmau să vină, plus cea trecută, din 19 mai, care trebuia găsită și eliminată. Iau foile din nou la mână. O găsesc repede, era printre primele din teanc. O rup și o arunc la coșul de gunoi. Ce fac cu restul zilelor din calendar? Cine mi le pune în ordine ca să ajung până la sfârșitul anului? Cine mi le lipește la loc? Rândunele țipă. Legătoriile din oraș s-au desființat din lipsă de comenzi. Ce să fac? Iau zilele și le pun claie peste grămadă pe masă. Un ditamai teancul, înalt aproape de un cot, de parcă ar fi mii de file nu doar 226. Când erau în perete, așezate frumos în calendar nu măsurau mai mult de trei-patru centimetri grosime. Țin mâna deasupra teancului să nu se răstoarne, să nu se împrăștie iar zilele pe jos. Mă întind, cu o mână țin foile presate și cu cealaltă ajung la pervazul ferestrei de unde iau scrumiera. Nu mai fumez de câțiva ani, dar scrumiera am păstrat-o. E frumoasă, e din cristal, și țin în ea aprinzătorul de la aragaz plus chibritul de rezervă pentru atunci când în aprinzător nu mai rămâne gaz. Gata am luat-o și o așez peste teancul de zile. Eu sunt liber acum să mă mișc prin bucătărie. Ce să fac? Cafeaua? Din greșeală lovesc ușor piciorul mesei și teancul de zile se clatină amenințător cu scrumiera de cristal cu tot. Pun repede mâna pe ea și opresc o nouă tragedie care putea fi și mai tragică decât prima. Vă imaginați pe lângă foile de hârtie umplând iar bucătăria și scrumiera făcută țăndări și împrăștiată peste tot. Nu mai fac nici o cafea, mă duc în baie să mă spăl și să mă îmbrac. Mănânc ceva în oraș și oi bea și o cafea pe undeva.
Sunt gata, îmi iau geanta și mă îndrept spre ieșire. Trec prin fața bucătăriei unde lăsasem ușa deschisă și evit să privesc înăuntru, dar îmi vine o idee. Mă opresc și mă întorc, întru în bucătărie și scot din bufet cea mai adâncă oală pe care o aveam. O întorc cu gura în jos și acopăr cu ea întregul teanc care rămâne astfel prins înăuntru. Acum nu mai este nici un pericol să se răstoarne și să se împrăștie pe jos. Nu se mai poate rătăci nici o zi.
Cobor în fața blocului și mă urc în mașina pe care o lăsasem parcată lângă bordură. Îmi pun centura, verific oglinzile retrovizoare și pornesc motorul. Gata, la drum! Unde? Păi, cum unde? Unde mergem? Mergem la…ce zi e astăzi? Păi, dacă ieri a fost 19 mai, ziua cu buclucul din calendar, azi e douăzeci. Douăzeci, douăzeci, dar ce zi? Luni, marți, miercuri, joi sau vineri? Că doar n-o fi sâmbătă sau duminică. Păi, hai să vedem. Să o luăm logic. Unde am fi putut să fi trebuit a merge. La serviciu. Nu în fiecare zi te duci la serviciu? Nu, s-ar putea să am liber azi, că aveam eu de luat o zi de recuperare de luna trecută când am făcut o noapte de gardă. Atunci, la uniune să stabilim desenul de pe coperta noii cărți, la asociație unde să pregătim alegerile, la bancă, la doctor, la supermarket, la concert, la muzeu, la țară unde să tundem iarba, să reparam gardul și să curățăm pomii, la librărie să căutăm cartea de istorie, la bibliotecă să vedem dacă dăm de documentele acelea vechi, la școală unde copilul are absențe nemotivate, în vizită la mama să-i duc banii de pensie și medicamentele luate pe rețeta de compensate, la avocat cu moștenirea, la poliție cu preschimbarea permisului, la ENEL că nu mi-au trimis factura de un an de zile, la Vodafone că m-au încărcat la plată cu niște convorbiri care nu erau nici ale mele nici ale pisicii, și nici canalele de la televizor pentru care plătesc abonament nu merg ca lumea, că se rupe imaginea sau se înnegrește ecranul când ți-e lumea mai dragă sau când să-l prindă pe criminal. Cred că la muzeu. Aici se vernisează expoziția de pictură a lui Ambrozie. La Cercul Militar. Bine, hai acolo! Nu, mai bine la Casa de Cultură „Friederich Schiller”, unde e o lansare de carte la 11,30. Mai bine la doctor. Oricând te doare ceva sau poți să ai o afecțiune de care habar nu ai pentru că este asimptomatică. Trebuie să te verifici tot timpul, să ai analizele făcute la timp și nu atunci când degeaba la ai că nu se mai poate face nimic. Dar dacă nu am programare, nu mă primește, deci nu e bine la doctor. La supermarket? Nu, că soția nu mi-a lăsat nici o listă cu ce să cumpăr și pe urmă orice aș lua va zice că nu e bine, ca a fost scump, că este prost, că nu aveam nevoie de așa ceva, că mai aveam în frigider, că nu ne trebuia de loc, că nu e bună nici pentru pisică. A plecat aseară în delegație și a lăsat casa vraiște că se grăbea și pierdea trenul.
Auzi, dacă în timp ce eu umblu de bezmetic, cineva mă așteaptă undeva pentru că aveam întâlnire cu el sau cu ea? Ăia de la serviciu, dacă nu am ziua liberă, ce or zice? Le explic mâine că nu am putut veni, că am fost bolnav de nici nu mai știam de capul meu. Și de ce nu am dat un telefon ca să anunț și să amân întâlnirea sau absența? Pentru că mi-am pierdut telefonul, mi l-au furat sau nu, mi-a scăpat din buzunar când treceam strada și o mașină care venea în mare viteză a trecut peste el și praf mi l-a făcut. A, păi stai așa, ai telefon, deci. Să ne uităm atunci în calendarul telefonului sau, și mai bine, în agenda de pe el. Ce telefon? Care telefon? N-auzi că mi l-a călcat mașina și mi l-a făcut praf?
Știi ceva?! Dacă nu mai ai calendar, nu mai ai agendă, dacă nu știi ce zi e azi, dacă toate zilele ce au rămas până la sfârșitul anului stau bine mersi pe masă sub oala din bucătărie, fără teamă de a se pierde sau rătăci vreuna, hai să facem așa: Scoate o foaie de hârtie și fă-ți un calendar nou, al tău, numai al tău. Începi cu… uite, să zicem că azi, prima zi, e sâmbătă, 20 mai, și la primul punct pe care îl ai de rezolvat trecem… Ce trecem? Trecem o excursie la Istanbul. Nu e nici foarte departe și nici prea scump. Mergem cu mașina noastră și vom dormi la hotel. Vizităm în drum și Bulgaria și Grecia, iar după aia om mai vedea. E bine, ce zici?
E bine, asta e! „Hasta la vista, baby!”…
Lasă un răspuns