De curând, am revăzut filmul DACII, debutul regizoral al lui Sergiu Nicolaescu. (S-a difuzat pe TVR 2). Cineva mi-l tot dădea ca model! În epocă o fi fost o surpriză, dar acum ce depășit e! Este atât de fals totul! Sigur, natura/peisajul constituie singurul lucru valid din film, dar unde apare mâna omului, e dezastru. În primul rând costumele. Pantalonii nu sunt ițari, sunt izmene! Iar interioarele sunt butaforice. Îți sar în ochi cu stridență. Ca și perucile actorilor! Și îmi vin automat în minte filme istorice ca Alexander, Gladiator și mai ales serial TUDORS, dedicat lui Henry VIII. Are patru sezoane, în total 38 episoade a 55 minute fiecare. E ceva fantastic! Ce înseamnă aici costume, decoruri, machiaj? Înseamnă artă! Nici nu mai contează dacă așa a fost epoca, istoria, fiindcă stylistic e perfect.
După DINASTIA TUDORILOR nu se mai poate face film istoric ca pe vremea lui Nicolaescu! El a avut armata și toate beneficiile comuniste. Dar acum această desfășurare de forțe e penibilă, fiindcă este doar decorativă.
Vrei desfășurare de forțe, uită-te la Troy, și la cum arată luptele, cum se îmbină planul general cu detaliile. Nu planurile generale fac un film, ci prim-planurile și planurile apropiate. Ca și psihologia specială a personajelor. Iar în DACII prim-planurile sunt catastrofale, omoară filmul, datorită machiajului în primul rind. Când apare ceva de plan apropiat, prim plan și gros plan, ca lupta dintre Decebal și Severus, comandantul roman, devine și mai penibil, fiindcă actorii nu știu să lupte cu sabia și scutul. Vezi contrariul, adică un model de luptă de acest fel, în înfruntara dintre Ahile și Hector, unde actorii Brad Pitt și Eric Bana sunt perfecți, adevărați luptători, adevărați atleți.
Și n-am înțeles de ce fiica lui Decebal se numește Meda și nu Dochia, cum a fost în realitate? Ce fals este episodul Meda-Severus, moment bucolic, de dragoste pășunistă! În concepția mea, Dochia este magică și are semnificația personajului Elena din Troia, care a fost un pretext pentru greci ca să cucerească Troia.
Am văzut ruinele troiene, care se află actualmente în Turcia. Acolo există un muzeu, care ne arată ce măreață civilizație a fost Troia. Iar Agamemnon, regele Greciei, când a atacat Troia cu 50 de mii de soldați, cu câți a atacat și Traian Dacia, nu a atacat-o pentru a-i repara onoarea de familist lui Menelaus, ci pentru bogățiile, pentru aurul ei. Dovadă că, după ce Hector îl ucide pe Menelaus, Agamemnon nu consideră că s-a stins obiectul conflictului, ci atacă Troia cu și mai mare înverșunare, fiindcă el voia să-și extindă puterea și asupra acestei regiuni.
Așa și Traian, a cucerit Dacia nu pentru a-i pedepsi pe daci că l-au ucis pe Fuscus, ci pentru aurul ei. Iar ideea că Traian o iubea pe Dochia și că o eventuală căsătorie ar fi putut aduce pacea dintre daci și romani, este un punct valabil, ar fi putut fi o piatră turnantă a istoriei.
Conflictul dintre Dacia și Imperiul Roman seamănă cu acela dintre Troia și Imperiul Grec. Este conflictul etern dintre țări mici, dar modele de viață și cultură, și marile puteri, imperii care vor să stăpânească lumea.
Iar problema limbii este cheia, care nu a fost lămurită de armata de consultanți științifici ai filmului DACII. Să luăm aminte la cum a rezolvat-o Mel Gibson în The Passion of the Christ, film vorbit mai mult în aramaică, limba impusă de Hristos, Gibson s-a ferit de engleză, pentru a nu artificializa pe o cale comodă, confortabilă, adevărul istoric.
Eu am scris scenariul NEMURITOARELE inspirat din istoria daco-romană, care poate fi baza pentru un serial, cel puțin un sezon a zece episoade. Am soluții tehnice, iar efectele speciale cu teleportările eroinelor/nemuritoarelor sunt un mare spectacol digital, marca monteurilor americani. Nimeni nu mai filmează azi la stilul „decorativ”, „tezist” sau „patriotard” al lui Nicolaescu, stil impus de system, desigur. Și el i-a văzut pe daci ca pe niște barbari, care dansează în călduri, beau, violează, ucid, se comportă ca niște ființe rudimentare. Nu, dacii nu erau barbari. Viziunea mea este total diferită, de aceea am pus în prim plan școala, cultura, mitul, limba.
Tot serialul TUDORS este un reper, o lecție de înțelepciune, dincolo de istorie rămân memorabile ideile, replicile, proiecția în viitor. Îl consider pe scenaristul Michael Hirsh al doilea Shakespeare. Dar cum filme istorice nu se mai fac la noi, m-am gândit că este bine să-mi conserv ideile într-un roman. Cel puțin, fixez o temelie.
Trebuie să schimbăm radical optica asupra istoriei noastre, asupra momentului daco-roman. Make Romania Great Again!
Lasă un răspuns