Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov declara recent că statele occidentale încearcă să creeze un cordon de instabilitate în jurul Rusiei care să implice state din vecinătatea ei apropiată. Șeful diplomației ruse exemplifica cu evoluțiile din ultimii câțiva ani din Belarus, Ucraina și R. Moldova, unde statele Occidentului „vor să asimileze teritoriile din jurul țării noastre în cele mai diferite feluri, și militar, și economic, pentru a ne înconjura cu un cordon sanitar, ba să mai și tragă avantaje din faptul că Occidentul vă avea o influență decisivă asupra dezvoltării țărilor vecine nouă”. Și, adăuga el, „acum, colegii noștri occidentali încearcă să-și extindă prezența, inclusiv cea militară, pe tot perimetrul granițelor noastre, inclusiv în Asia Centrală, în Transcaucazia”.
În acest fel, aprecia ministrul Lavrov, strategii politici occidentali urmăresc „să zdruncine stabilitatea internă din Rusia în ajunul alegerilor pentru Duma de Stat”. Și poate că scopurile urmărite sunt mult mai ambițioase, întrucât ideea stăvilirii și izolării Rusiei nu este nouă. Ea a stat la baza unor proiecte din interbelic și postbelic în secolul XX, între care „cordonul sanitar” inițiat de Franța și doctrina și politica “containment”, de stăvilire, îngrădire, izolare, adoptată de SUA, în timpul războiului rece, la sugestia exprimată de diplomatul american George F. Kennan în faimoasa lui „long telegram” din 1946.
Însă de data aceasta, din declarația sefului diplomației ruse se poate desprinde ideea unui un nou pas pe calea încălcării „liniei roșii” dintre Occident și Rusia, căci nu mai este vorba doar de o „carantinizare și stăvilire” a Rusiei, ci de îndepărtarea de Moscova statelor vecine directe, foste republici unionale și ulterior includerea lor în formate de integrare europene și euroatlantice.
O asemenea abordare, nerealistă, dar mai ales cu consecințe greu de prevăzut, apreciază nu puțini politologi occidentali, provine din evaluarea greșită a evoluțiilor geopolitice mondiale care au urmat dezmembrării URSS și proclamării (pe drept sau nu) a încheierii războiului rece prin victoria Occidentului.
Iar în acest an se împlinesc trei decenii de la dezmembrarea pașnică a statului multinațional cu capitala la Moscova, Uniunea Sovietică, printr-un acord încheiat între trei din cele 15 republici unionale ale statului sovietic – RSFSR, Ucraina și Belarus. Decizie de importanță istorică pentru acest areal, dar și de anvergură planetară. A fost una dintre marile surprize geopolitice ale secolului XX, o acțiune la care nimeni nu se aștepta și nu era pregătită pentru a reacționa.
Dezbaterile asupra acestui eveniment epocal, pe care președintele Putin l-a caracterizat în noiembrie 2011 drept “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”, continuă și astăzi, în Rusia, dar și în lume, căci implicațiile evenimentului din 1991 continuă să influențeze în mod semnificativ evoluțiile din spațiul postsovietic și are ample extensii dincolo de limitele sale.
Noile sinergii declanșate de dezmembrarea statului-superputere mondială a Estului implică atât relațiile dintre Federația Rusă și celelalte mari puteri și alianțe ale lumii, cât și relațiile acesteia cu statele independente care au apărut sau reapărut pe harta lumii.
În primul caz, obiectivul Moscovei a fost- și rămâne – menținerea/recucerirea statutului de protagonist mondial de prim rang pe plan politico-diplomatic și militar, obiectiv care, cu președintele Putin la Kremlin, se împlinește pas cu pas.
În ce privește relațiile cu celelalte state din fostul spațiu sovietic, politica externă rusă a adoptat o abordare bazata pe conceptele „lumea rusa”, „străinătatea/vecinătatea imediată”, „sfera de interese vitale” etc. Și aici este un proces în plina desfășurare de restructurare a modalităților specifice de interacțiune și conlucrare intre ele, la nivel bi- și multilateral.
Prin crearea CSI și a altor structuri interstatale cu caracter politic, economic, militar etc., dar și la nivel bilateral, spațiul postsovietic se reorganizează într-un nou echilibru, după ce, mai întâi, s-a reușit un „divorț amiabil” și evitarea unor situații turbulente.
Un proces complex, căci, așa cum remarca politologul Andrei Kortunov, de fapt, „Uniunea Sovietică nu s-a dezintegrat încă” în adevaratul înțeles al cuvântului, căci statele care au facut parte din componenta sa continuă să fie interdependente pe multiple planuri – politic, economic, militar, cultural, societal, familial etc. Din aceste rațiuni, Andrei Kortunov afirmă că după dezintegrarea „pașnică și fară dureri” a URSS, „abia astăzi asistam la adevărata dezintegrare a URSS. Ea se produce sub ochi noștri”. O dovedesc confruntarea interna ascuțită din Ucraina, ca și crizele interne din Belarus, R. Moldova, state din Caucaz și Asia Centrală, în care atât factorii interni cât și amestecul din afară produc situații tensionate și conflictuale.
Noua Strategie de Securitate a Rusiei subliniază că „instabilitatea geopolitică și acțiunile neprietenoase ale unor țări față de Rusia, inclusiv infiltrarea în zona CSI, conduc la o creștere a tensiunilor și probabilitatea unui conflict local sau global”. Din acest motiv, se afirmă în acest document oficial de autoritate, „menținerea suveranității ruse, definită ca protecție împotriva influențelor distructive ale altor state, este o sarcină fundamentală a aparatului de stat rus”.
Lasă un răspuns