O veche prejudecată potrivit căreia gazetăria lui Mihail Eminescu a fost, printre altele, și cauza prăbușirii lui, nu poate zădărnici o privire obiectivă asupra publicisticii sale, fiind de notorietate că aceasta impresionează prin valoare și calități deosebite. Activitatea gazetărească a lui Eminescu a fost marcată de o receptare sinusoidală, determinată de circumstanțele istorice și de orientările ideologice și paradigmatice ale societății românești. În epocă, publicistica sa nu a fost apreciată la adevărata sa valoare, fiind socotită ficțiune discursivistă. Cu toate acestea, s-a dovedit că ea nu este cu nimic inferioară liricii eminesciene.
Mihai Eminescu a fost un împătimit al ziaristicii, chiar dacă s-a raliat ei de nevoie, iar istovitoarea muncă de gazetar i-a răpit din truda creației sale poetice. Trebuie observat, în același timp, că perioada în care s-a dedicat gazetăriei a coincis cu maturitatea deplină a capacității sale creatoare, fapt care explică puterea sa de a susține în mod strălucit numeroase campanii de presă care probează că el nu a fost robul unei profesii străine și nici al unor convingeri de ocazie.
Activitatea de jurnalist a lui Eminescu s-a desfășurat prin colaborări ocazionale la publicații precum „Federațiunea”, „Românul”, „România liberă”, „Convorbiri literare”, „Fântâna Blanduziei”, „Albina”, „Familia”, „Curierul de Iași”. Apogeul activității sale jurnalistice s-a desfășurat timp de șase ani în perioada 1877-1883 la cotidianul „Timpul”, organ al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor-șef. Aici, a urmat în general convingerile conservatorilor conduși de P. P. Carp și Titu Maiorescu, însă nu-i ierta nici pe ei în diatribele sale politice, în scopul apărării adevărului și dreptății.
Martor întristat și lucid, chiar revoltat, al acelei etape din viața țării, când România își recâștiga independența prin forța armelor și devenea regat, dotându-se cu instituții noi, poetul și-a exprimat constant opiniile politice în mod ferm și persuasiv, cu riscul de a fi deranjat deseori pe numeroși potentați ai vremii.
Câteva referințe critice și aprecieri pun în lumină cu prisosință personalitatea de gazetar a poetului, consolidând o justă analiză evaluativă a jurnalistului și gânditorului Mihai Eminescu. Titu Maiorescu se declară împotriva exagerării importanței practice a filosofiei politice eminesciene, dar afirmă că „trebuie recunoscut, franc, că proza politică a lui Eminescu este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei și colorată de o emotivitate și o imaginație pe care nu știu câți alți gazetari români le-au putut egala”. Ion Luca Caragiale, colegul lui Eminescu de redacție, la „Timpul”, îi face un portret memorabil: „Un zâmbet blând și adânc melancolic, cu aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare; vesel și trist; comunicativ și ursuz; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; de o abstinență de pustnic; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! Fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”. Celălalt coleg de redacție, la „Timpul”, Ioan Slavici, își amintea: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire (…) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel”. În opinia lui George Călinescu, Eminescu nu dorea să construiască un „sistem filosofic propriu”, ci se sprijinea pe cunoștințele lui pentru a realiza un suport „pe care să se înalțe o politică și o etică”. El „nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind pentru aceasta mai mult un exponent decât un individ”. Despre Eminescu, marele Perpessicius, într-un număr al revistei „Manuscriptum”, spunea: „Nici una dintre problemele politice, sociale și economice, care dirijează viața unui popor, nu i-a fost absentă și nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală”. Criticul Nicolae Manolescu conchide că Eminescu este un prozator retoric în publicistica sa și excelează în frazarea muzicală bazată pe repetiții și simetrii, ca și Odobescu. Când ritmul e pus „în slujba unui examen critic de o sclipitoare inteligență”, articolul lui „atinge un nivel literar rar întrecut până astăzi”.
Ca redactor, redactor șef sau prim redactor la „Timpul”, și mai înainte la „Curierul de Iași, Eminescu a depus o muncă asiduuă, obligat fiind să facă multe și de toate: micul editorial, articolul de fond, cronica externă, știrile „dinăuntru și dinafară” etc. Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei „Timpul”, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției „Havas”, actualmente „Reuters”, poetul scria: „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”.
Eminescu a fost jurnalist politic prin excelență care nu a abdicat nici o clipă și pentru nici un motiv de la codul și convingerile sale care erau ale unui adevărat patriot, lucid și luminat, sancționând cu severitate lenea balcanică, șmecheria, miticismul, formele fără formă, impostura, de fiecare dată nu în termeni generali, ci cu exemple concrete, pe deplin elocvente. Ca editorialist, s-a remarcat ca profund analist al vieții politice, administrative, economice, culturale, al politicii externe, dovedindu-se un observator fin al moravurilor și năravurilor celor din clasele sus puse, lăsând o moștenire în gazetărie la fel de bogată ca și în poezie. Spectrul domeniilor abordate este indiscutabil fabulos: războiul pentru independenţă, Basarabia și Dobrogea, chestiunea Dunării și proclamarea regatului, problema evreilor, polemica cu liberalii – teoria păturii superpuse, abuzurile liberale, C. A. Rosetti și I. C. Brătianu-, monarhia, situația românilor din afara granițelor, școala românească, problema țărănească, cultura. Ziaristica politică e plină de capcane și tentații și predispusă la ipocrizie, la minciună și la ipocrizie, dar gazetăriei eminesciene îi sunt străine toate acestea, jurnalistul declarând: „Caracterul obștesc al luptelor din viața politică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane”. Convingerea sa era că supremul comandament al presei, fie ea politică, de partid sau miltantă, este adevărul: „Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr”.
Acuzat că folosește un limbaj exagerat, uneori chiar injurios, Eminescu spunea în apărarea sa, că găsește „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” și numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu înconjur”. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur”, ele trbuiau spuse direct, nu folosind eufemisme. „Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, excitează deja râsul și ironia cititorilor, încâ o vină din partea noastră, o intenție de a ponegri, nu există de fel”.
Îl preocupau până la obsesie problema pericolului pierderii specificului național, problema degenerării moravurilor, domeniu în care tonul îl dădea corupția politicianistă, chestiunea degradării culturale prin primatul nulităților, ca și problema înstrăinării în spirit, care îi păreau lui Eminescu adevărate resorturi ale unui real mecanism de distrugere, funcționarea acestuia fiind asigurată de noile instituții implementate pe un teren care își avea din timpuri imemoriale obiceiuri sănătoase, legi și cutume care ar fi putut evolua fericit tocmai în lipsa masivelor importuri. Era conștient că aceste instituții, bune în sine mai cu seamă acolo unde luaseră în mod firesc naștere, erau, de fapt, pretextul manevrelor noii clase agresiv puse pe îmbogățire, totul într-un context istoric cu totul nefavorabil: „căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului (…) se îngrămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri”. Convingerile politice ale gânditorului Eminescu induc involuntar o justificată comparație cu ceea ce s-a petrecut la cea de-a doua intrare a Românie în Europa: „o adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăția, samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați, oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a știut mai bine para dispozițiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra cedării a trei ținuturi și asupra dării de drepturi (…).
În repetate rânduri s-a susținut, exagerându-se, că toată doctrina naționalistă de după 1890 se întemeiază pe ziaristica lui Eminescu. Un exemplu: filosoful, economistul și sociologul Ștefan Zeletin, în 1925, în lucrarea sa „Burghezia română. Originea și rolul ei istoric”, consemna următoarele: „Spiritul reprezentativ, care a desăvârșit la noi ideea naționalistă, este poetul Eminescu. Membru al Junimei, dar bătând căile sale proprii pe alăturea de dogmele magiștrilor, el reprezintă naționalismul cu toate multiplele lui trăsături: istoric, romantic, pesimist, sentimental, iubitor de neam, religios, streinofob. Toate aceste trăsături alcătuiesc, cum lesne se poate vedea, un tot sufletesc: starea sufletească de jale pentru trecutul național curat, distrus pentru totdeauna de noii stăpânitori. Îndeosebi, ceea ce iese la iveală cu noua dogmă a reacțiunii e ura împotriva străinilor: aventurieri politici, care după Junimea au creat noul regim social, apar astă dată ca niște elemente de origine străină care n-au priceput geniul neamului nostru și, de aceea, i-au distrus noile așezăminte, i-au nesocotit vechile datine”.
Cu toate exagerările abuzive privind identificarea cu orientarea naționalistă, eminescianismul a dăinuit până în zilele noastre. În ce privește publicistica lui Eminescu, indubitabil dominată de crezul primatului național, putem conchide că ea a reprezentat o severă și deseori subiectivă critică a liberalismului și a liberalilor, o condamnare fără indulgență a formelor goale și concomitent a claselor superpuse. Articolele sale, caracterizate printr-o impresionantă forță persuasivă, precum și calitatea ziaristicii eminesciene de a constitui o veritabilă proză retorică, l-au îndreptățit pe „divinul critic” George Călinescu să afirme că Mihai Eminescu este egal cu sine, în poezie și în jurnalistică.
*
Activitatea jurnalistică într-o sinteză cronologică
7 ianuarie 1870 – publică în „Albina” din Pesta articolul „O scriere critică”; 18 ianuarie 1870 – publică în „Familia” din Oradea articolul „Repertoriul nostru teatral”; 5, 10, 22, 29 aprilie 1870 – publică în „Federațiunea” din Pesta articolele „Să facem un congres”, „În unire e tăria” și „Echilibrul”; 13 iunie 1876 – devine redactor la „Curierul de Iași”; 27 octombrie 1877 – devine redactor la „Timpul” din București; 11, 13, 14, 18, 21, 23 decembrie 1877 – pubică în „Timpul” studiul „Icoane vechi și icoane nouă”; 3, 4, 7, 8, 11 martie 1878 – publică în „Timpul” studiul „Basarabia”; 24 mai, 12, 13, 21 iunie 1879 – publică în „Timpul” studiul „Cestiunea evreiască”; 3 februarie 1880 – se constituie Partidul Conservator, iar Eminescu este desemnat redactor șef, având libertate deplină în conducerea ziarului „Timpul”; 17, 19, 22, 24 februarie 1880 – publică în „Timpul” „Studii asupra situației”; 10 mai 1881 – la sărbătorirea proclamării regatului, publică „Scrisoarea a III-a”; 1 ianuarie 1882 – devine redactor la „Timpul” pentru partea politică, cu însărcinarea de a scrie trei articole pe săptămână, fără obligația de a fi prezent zilnic la redacție; 13, 15, 27 mai, 10, 17 iunie 1882 – publică în „Timpul” studiul „Românii din Ungaria”; noiembrie 1888 – publică câteva aricole în „România liberă”, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator; 4 decembrie 1888 – acceptă și preia conducerea revistei „Fântâna Blanduziei” din București, unde semnează în primul număr articolul program și publică apoi câteva articole.
Asemenea ciupercilor după ploaie, critici, istorici şi eseişti se vor îmbulzi să-l prezinte pe Mihai Eminescu în chip şi fel, conform pregătirii şi simpatiilor lor politice, uitând esenţialul.
Unicul şi genialul nostru poet şi gazetar s-a sacrificat, ca un Iisus Hristos, pe altarul identităţii şi aspiraţiilor poporului nostru, nepretinzând nimic pentru el. Cine şi când va mai putea trăi şi crea asemenea lui ? După umila mea părere, NIMENI ŞI NICIODATĂ.