În conștiința Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, ctitorul ei, domnitorul Mihai Viteazul, este considerat un om sfânt, după cum ne spune Arhimandritul Elisei Raptis, starețul așezământului monahal athonit. „Unul dintre cei care se pomenesc în fiecare duminică, la fiecare priveghere, în orice împrejurare și la fiecare parastas este Mihai Voievod. Noi avem această conștiință că este binefăcătorul mănăstirii, dar și omul pe care, datorită vieții sale de mărturisitor și apărător al Ortodoxiei, îl considerăm sfânt”. (…) „De altfel, noi, părinții simonopetriți, așteptăm inițiativa Bisericii Ortodoxe Române în legătură trecerea sa în calendar, pentru a-l cinsti după cuviință și aici în Sfântul Munte Athos”, a declarat Arhim. Elisei Raptis într-un interviu acordat Ziarului Lumina. În interviu, starețul subliniază binefacerile aduse Sfântului Munte de Mihai Viteazul în special, dar și restul principilor români, în general. El spune că 50-60 la sută dintre clădirile din Athos sunt ctitorite de domnitorii români: „Acest lucru nu este evidențiat suficient, dar este un adevăr de netăgăduit, că toate bisericile centrale, catoliconurile, îi au ca binefăcători pe voievozii români, cei care au ajutat Sfântul Munte. Iar aceasta o spun cu sinceritate, trebuie să accentuăm și să recunoaștem această contribuție”. Mărturie a cinstirii de care se bucură Mihai Viteazul stă și faptul că portretul domnitorului român a fost pictat de părinții simonopetriți în două locuri din biserica mare a mănăstirii, precum și în trapeza și în arhondaricul așezământului monahal.
Mănăstirea Athonită a fost zidită, prin minune, pe la mijlocul sec. XIV-lea. Cum? Stând la rugăciune cuviosul Simeon, ctitorul ei, o stea s-a lăsat din cer în noaptea de Crăciun, arătând locul unde trebue să zidească mănăstirea. De aceea s-a numit și „Noul Betleem”. Un înger s-a coborât din cer cu o sfoară, și, apucând sfântul de un capăt și îngerul de celălalt capăt, au înconjurat stânca și au tras, retezând vârful stâncii, pentru a se putea construi mănăstirea. Cuviosul Simeon a venit în Sfântul Munte pe la 870, pusnicindu-se într-o peșteră care se vede și astăzi. În 1334, regele sârbilor, Ioan Ugles, a reînoit-o și îmbogățit-o cu daruri scumpe. După un timp, mănăstirea a fost jefuită de arabi. Un alt cuvios, tot Simeon, a reînoit-o, fiind ajutat de împăratul Bizantin, Andronie-cel-mare, al cărui fiu Ioan, a viețuit în mănăstire necunoscut de nimeni ca grădinar. La 1581, a fost distrusă de foc. Aproximativ 30 călugări s-au aruncat de pe stâncă pentru a se salva, dar și-au găsit moartea. Egumenul mănăstirii, Eugeniu, și cu câțiva călugări care scăpară, s-au retras în Mănăstirea Xenofonte, de unde mai în urmă au revenit si au refăcut-o cu ajutoare bănești din Țara Românească. La 1593-1601, Mihai Viteazul a ajutat-o cu bani (anual) și i-a trimis ca dar o evanghelie îmbrăcată în argint și poleită cu aur, precum și două cruci de lemn sfânt. I-a închinat și mănăstirea sa din București, cu schitul ei: Beșteleu din Argeș și Izvoranul din județul Buzău. Sfinte moaște are: mâna stângă a Mariei Magdalena, capul Sfântului Modest, capul Sfântului Pavel Mărturisitorul, părticele de la Sfânta Varvara, Sfânta Evdochia, Sfântul Trifon, Sfântul Naum, Sfântul Eftimie si Iacob Persul. Această mănăstire se află în partea de S-V a peninsulei și este închinată Nașterii Domnului. În biserica mare se află o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni despre care se spune că a venit singură de la Mănăstirea Vatopedu. Pe lângă alte sfinte moaște se află o bucată de Lemn din Sfânta Cruce, dar și mâna Sfintei Maria Magdalena, care e tot timpul caldă și despre care se spune că este mâna cu care l-a atins pe Mântuitorul Hristos după înviere. Se mai află și mâna Cuviosului Dionisie de Zachintos, părticele de la Sfântul Haralambie, Sfinții Cozma și Damian și Sfântul Mucenic Hristofor. În prezent numărul monahilor din mănăstire și a celor din împrejurimi trece de o sută.
Cea de a doua mănăstire, Mănăstirea Iviron, a fost zidită între anii 980 şi 983 de Ioan Iviritul, general al armatelor bizantine, originar din Iviria (Georgia de azi). Acesta, renunţând la dregătoria sa, a fost tuns în monahism împreună cu fiii săi, Eftimie şi Gheorghe de către Sfântul Atanasie Athonitul, cu care era prieten. Apoi, adunând ajutoare din Iviria, a ctitorit această mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului, locuită multă vreme de călugări iviriţi (georgieni). Mănăstirea a fost de mai multe ori incendiată şi distrusă de piraţi. În timpul patriarhului latin Ioan Vecos au fost ucişi cu sabia 13 călugări din Iviron, pentru că se opuneau uniaţiei. O restaurare importantă a mănăstirii a făcut-o în anul 1513 călugărul georgian Gheorghe Varasvatzes, care a fost stareţ al mănăstirii timp de mai mulţi ani. Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601) este considerat şi el unul dintre ctitorii mănăstirii, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale a mănăstirii.
Iată cum domnitorul Mihai Viteazul este declarant ca mare ctitor al Mănăstirii Simonos Petras și al Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte. La 9 august 1601, domnitorul Mihai Viteazul era omorât mișelește pe Câmpia Turzii de un detașament de mercenari trimiși de generalul Basta, aflat în slujba Imperiului habsburgic. Acest domnitor, mereu viu în conștiința poporului român, dar și a altor popoare, s-a remarcat în scurta sa domnie ca un apărător al Ortodoxiei. Marele domnitor român este cunoscut pentru preocuparea pe care a manifestat-o față de viața bisericească. Astfel, prin grija domnitorului unificator al celor trei Țări Române, Ortodoxia transilvăneană a fost consolidată. Încă din 1595, Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu Sigismund Báthory, în care, între alte prevederi, se menționa că bisericile românești din Transilvania trec sub ascultarea canonică a mitropolitului Ungrovlahiei, încercând astfel să limiteze presiunile prozelitiste exercitate asupra bisericilor ortodoxe din acest teritoriu, prin conlucrare directă cu mitropolitul muntean. După ce ajunge și domn al Ardealului, oferă preoților ortodocși aceleași drepturi cu cele ale slujitorilor de alte confesiuni, descurajând prozelitismul catolic și protestant exercitat asupra populației românești din Ardeal. A zidit, a restaurat și a înzestrat numeroase mănăstiri și biserici din teritoriile locuite de români, între care amintim în Țara Românească mănăstirile Mihai Vodă, Clocociov și Strehaia, ctitorite de domnitor, și daniile făcute către Mitropolia Ungrovlahiei și către episcopiile de la Bu-zău și Râmnic, mănăstirile Curtea de Argeș, Banu (Buzău), Bistrița (Vâl-cea), Călui, Cornet, Coșuna, „Sfântul Gheorghe” – Nou din București, Glavacioc, Golgota, Menedic (Buzău), Olteni (Vâlcea), Ostrov, Plum-buita, Stănești, Tismana, Turbați, Valea Mare, Vieroș, schiturile Dobrușa, Sfânta Troiță și Biserica Domnească de la Curtea Veche din București; în Moldova a făcut danii către mănăstirile Agapia, Bistrița, Neamț, Pângărați și „Sfântul Sava” din Iași; în Ardeal a ctitorit Mănăstirea Sfintei Treimi din Alba Iulia și Mănăstirea Râmeț, bisericile din Ocna Sibiului, Lușărdea, Târgu Mureș și a înzestrat Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. Binefacerile domnitorului Mihai Viteazul s-au îndreptat și către Locurile Sfinte de la Ierusalim, Muntele Sinai și Sfântul Munte Athos, loc față de care avea o evlavie profundă, rectitorind Mănăstirea Simonos Petras și ajutând chinoviile de la Cutlumuș și Xenofont. A ctitorit la Alba Iulia Mănăstirea Sfintei Treimi, rușinând dezacordul nobililor catolici de a construi o catedrală ortodoxă, prin minunea ne-stricării aghesmei sfințite de Mitropolitul Ioan de la Prislop, eveniment relatat în scris de Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. În dorința sa de consolidare a Ortodoxiei românești, Mihai Viteazul a lucrat împreună cu ierarhii, preoții și monahii la intensificarea vieții duhovnicești, fiind adeseori povățuit de duhovnicul său, starețul Serghie de la Tismana, devenit mai târziu Mitropolit de Muncaci, în Maramureș. Pentru toate acestea și pentru multe alte acțiuni de apărare a Ortodoxiei, domnitorul Mihai Viteazul este iubit de credincioșii români, uneori, în trecut, întâlnindu-se obiceiul ca în satele din Ardeal, țăranii să așeze portretul său între icoanele de pe peretele de la răsărit. Față de acest mare domnitor, nu numai românii au evlavie și îl cinstesc după cum se cuvine, ci și monahii aghioriți. Urmare a binefacerilor lui Mihai Viteazul săvârșite în Sfântul Munte Athos, numele marelui voievod este și astăzi pomenit cu mare cinste în mănăstirile athonite, părinții aghioriți amintind cu multă bucurie despre cel care și-a pus țara în slujba creștinătății, dovedind prin fapte dragostea și fidelitatea sa față de Mântuitorul Hristos. Există o întreagă istorie despre ocrotirea, binefacerile și daniile marilor voievozi din Țările Române făcute în Sfântul Munte. Această istorie este lungă și trebuie să recunoaștem că, în perioada secolelor 14-18, o mare parte din Sfântul Munte, a fost construit cu aceste danii. Adică, dacă ne-am întreba în această clipă: „Care este Sfântul Munte Bizantin?”, „Ce a rămas din Sfântul Munte Bizantin, prin excelență bizantin, din secolul 10 până în secolul 14?” – am răspunde că da, există o bază, dar clădirile sale au rămas în proporție de 20 la sută. Restul, să spunem și asta, 50-60 la sută, aparține acestei perioade a voievozilor români prin care Sfântul Munte a renăscut. Acest lucru nu este evidențiat suficient, dar este un adevăr de netăgăduit, că toate bisericile centrale, catoliconurile, îi au ca binefăcători pe voievozii români, cei care au ajutat Sfântul Munte. Iar aceasta o spun cu sinceritate, trebuie să accentuăm și să recunoaștem această contribuție.
