Nu, nu este nicidecum vorba că, în acest fel, ar fi eliminată una dintre sinecurile care toacă din bugetele țării… Căci, nu acesta este scopul acestor guvernanți… Ci acapararea și plasarea acestor „beneficium sine cura” în tabăra lor politică (de guvernare), în aria lor de interes, de falsificare și mistificare… Pentru că nu este vorba de „marile economii” ce s-ar face prin mazilirea Institutului Național al Patrimoniului și transformarea lui într-o anexă prin subsolurile ministerului (a)Culturii de sub acești venetici… Interesul este, de fapt, transferul lui, ca reper instituțional, în anexa de falsificări ale trădătorilor ce ne conduc de peste trei decenii… Pentru că, oricât ar fi ei de idioți, de analfabeți funcționali, totuși, știu bine că le este mult mai potrivit să păstreze structura de gestiune a patrimoniului, pentru a o folosi în propriul interes, în falsificarea istoriei, a prezenței noastre, în întreruperea tocmai a continuității noastre de neam și țară… Practic, printr-o „ierarhizare” și redefinire patrimonială… Căci, de asta am avea parte dacă actualul Institut ar fi declasat la nivelul unui compartiment dintr-un minister… Unul care „să taie și să spânzure” (și poate nu doar „fluturașii” de salariu…) după dorința unui vătaf al acestor vremuri scârbavnice… De un departament al Patrimoniului prin care să se recatalogheze vestigiile, reperele, printr-un alt proces de maghiarizare, de la ființa vie la cea spiritual-culturală, urmărind manualul de maghiarizare (și nu doar a numelor) al lui Simon Telekes… Pentru că, într-un departament al Patrimoniului, nouă, orice altceva ne-ar mai reveni, dar nu raportarea la vestigii… Iar patrimoniul ar fi în mod cert așezat pe căprăriile decise de către toți acești necrofagi ai ființei noastre naționale… S-ar crea astfel „moșia” de drept a hoților, a veneticilor, a revizioniștilor și iredentiștilor, ca structuri prin care să finanțeze direct toate clădirile „retrocedate” în Ardeal… Iar pentru acoperirea malversațiunilor, ni se va arunca și nouă câte o ciozvârtă de finanțare, pe structuri de patrimoniu românesc impuse pe simbolistica de butadă de ceapă, praz și usturoi… Pentru că troițele, crucile, clădirile, monumentele, statuile reprezentative pentru noi, acelea ce nu vor putea fi reetichetate (deși, ăștia chiar nu au nici o jenă să-și pună cuiele secuiești, din păcate nu pe sicriele lor iredentiste, ci pe Monumentele noastre), acelea, dară, care nu vor putea fi rechiziționate „cultural” de către maghiarime, vor fi lăsate să piară… Ajutate să dispară, să se năruie, să se prăbușească, să ardă… Pentru a nu mai rămâne, decât cele ale lor, și, pe lângă ele, cele ale evreilor și țiganilor, mai nou ale slavei ucrainiene, cât să dea impresia de pluritate patrimonială…
Desființarea Institutului Național al Patrimoniului, mazilirea lui la nivel de sinecură controlată politic guvernamental este sinonimă cu ștergerea cu dosul palmei de grofi a ultimelor șuvițe de sânge de ființă națională de pe eșafodul pe care, de atâtea decenii, ne înjunghie, ne zdrobesc, ne înlătură, ne azvârlă… Și este tristă, dureroasă, anemica noastră reacție… Căci, dacă acești detractori își permit să ne împungă direct în ochii conștiinței naționale cu fierul încins al urii, dacă rad până și institutul patrimonial al unor vestigii, simboluri, repere, chiar nu vor avea nici o problemă în a ne smulge, mâine-poimâine, și tricolorul de pe lăncii ori să ne schimbe imnul național… Pentru că acesta este scopul lor… Și nu, nu cel „final”… Căci, nu se vor opri doar la a mărșălui, eventual „cu arma (secuiască) în mână” peste noi, ci doar când vom fi fost definitiv alungați de aici… Chiar și Academia Română, numai mâine-poimâine va fi și ea poate rebotezată, după valul de întinare a neamului românesc, într-o academie „națională”, apoi „a națiunilor”, căci, și acolo se va înfiripa „ecumenizarea” social-culturală ce ni se aplică pe structurile religioase… Precum Catedrala Mântuirii Neamului schilodită în nume, pentru a nu mai fi nici a neamului, nici a națiunii, nici a românilor, ci, în drumul spre un viitor „a lor”, într-o formulă periculos de apropiată de un final ecumenic devastator pentru noi, „a națiunilor”.
De la vârful Academiei Române au fost dară scheunate câteva vorbe… Nu atacând frontal mizerabila acțiune a acelor ce ne cârmuiesc spre moartea noastră de neam, și de o ființă, așa cum era ea cândva, Demnă și „dodoloață”, ci, pentru a nu supăra, a nu deranja cumva, cu vorbe atent alese… Căci, nu-i așa?!, chiar și când ni se înfig din nou baionetele în pântecele de neam și Țară, noi suntem atenți a ne descălța, să nu le murdărim cumva cu țarină locurile lor păgâne de sacrificare a noastră… Or, academicienii ar fi avut un bun prilej să-și arate rostul în slujba neamului… Să ceară chiar transformarea Institutului Național al Patrimoniului într-un minister în sine!… În care, nu patrimoniul să fie subdepartament printr-un beci de cultură, ci, toate acele structuri desființate din vreme în vreme, spre a ne aduce aici, să devină reperele unui necesar Minister al Patrimoniului Național Românesc… Toate acele instituții desființate cu ură, de ei, veneticii (e drept, sub tăcerea și indiferența noastră la fel de criminală): de la Comisiunea Monumentelor Istorice (desființată în 1948), Direcția Monumentelor Istorice (rasă în 1977), la Oficiul Național al Monumentelor Istorice și Institutul Național al Monumentelor Istorice (suprimate în 2009) și Institutul de Memorie Culturală (strivit în 2011)… Ba, Academia (încă) Română ar fi putut chiar cere ca Institutul Național al Patrimoniului să fie adus sub aripa ei… Chiar dacă, și acolo, pe fond, ar fi fost vorba poate de o lezare „similară”, de o pierdere de sinecuri, de cedări și renunțări imposibil a fi făcute de sub căpița de frustrări, lașități, indiferențe și autosuficiență…
