Să pășim, cu emoție și reverență, în marea casă a literaturii române, acel edificiu clădit din cuvinte nemuritoare, unde ecoul gândirii și al sensibilității noastre colective își găsește glasul. Aici, ca într-o vastă citadelă a spiritului, stau alături – dar nu la aceeași înălțime – marii creatori și cei ce abia reușesc să-și ridice glasul în tumultul vremurilor. Pe de o parte, ne privesc de la înălțimea veacurilor acei scriitori care au modelat sufletul românesc, transformându-l în pagini de literatură pură, sculptată în esența însăși a geniului. Ei sunt arhitecții unui vis comun, creatori ai esteticii literare, căutători ai absolutului prin cuvinte. Mihai Eminescu, cel ce a ridicat limba română la strălucirea marilor literaturi universale, e acolo, împreună cu Ion Luca Caragiale, părintele satirei supreme, oglinda necruțătoare a unei națiuni ce își caută mereu destinul. Panait Istrati, rebelul cu suflet de vagabond, Liviu Rebreanu, pictorul tragic al destinului rural, și Vasile Voiculescu, poetul tăcerii cosmice, își împart locul pe acest Olimp al literaturii noastre. Camil Petrescu, aristocratul ideilor, Lucian Blaga, sculptorul metafizic al luminii și umbrelor, George Călinescu, enciclopedistul care a fixat în piatră esența literaturii române, se aliniază alături de Marin Preda, cel ce a dat glas dramei țăranului modern, și Nichita Stănescu, alchimistul cuvintelor, făuritorul unui univers liric de o stranie și răvășitoare frumusețe. Apoi, alături de ei, dar poate mai retrași, mai enigmatici, stau Emil Cioran, omul care a mistuit existența într-un torent de luciditate, Eugen Ionesco, demiurgul absurdului, Mircea Eliade, exploratorul mitologiilor pierdute, Marin Sorescu, cu umorul său aspru și ironia mușcătoare, și Nicolae Breban, naratorul labirintic al unui univers în perpetuă frământare.
Lângă acești titani se așază, cu propria lor voce distinctă, scriitori ce au traversat deceniile cu stilul și obsesiile lor literare, dând naștere unor opere ce îmbină realismul, introspecția și o profundă reflecție asupra timpului. Într-un mod rar întâlnit în literatura română, Ștefan Bănulescu reînvie marile dileme existențiale ale omului, subliniind, printr-un realism psihologic subtil, confruntarea constantă a acestuia cu propriile slăbiciuni și iluzii. Scrierile sale rămân o mărturie a unei gândiri complexe, ce refuză simplificarea și caută, cu obstinație, adevărurile ascunse ale condiției umane.
D.R. Popescu, autorul unui univers dens, marcat de simboluri și construcții epice labirintice, rămâne un maestru al parabolei moderne. Ștefan Dimitriu, cu frescele sale ample, surprinde forțele istorice ce modelează destinele individuale. Florin Bănescu, deși mai puțin cunoscut, impresionează prin eleganța frazei și profunzimea observației. Radu Aldulescu, cu proza sa aspră, tăioasă, ne poartă prin tranziția postcomunistă, acolo unde personajele sale tragice se luptă cu o lume ostilă. Lucian Ciuchiță, vizionar în felul său, este autorul unor opere ce se hrănesc din realitatea alienată a timpurilor noastre, îmbinând stilul narativ cinematografic cu o perspectivă adesea întunecată asupra lumii. În romanele sale, imaginea unei societăți alienate este conturată printr-un realism brutal, uneori aproape documentaristic, alteori impregnat de un lirism profund. Aceștia sunt cronicarii contrastelor, ai umbrelor și strălucirilor care au modelat secolul XX și zorii noului mileniu. Acești scriitori, fiecare în felul său, îmbogățesc literatura română contemporană și demonstrează că proza românească nu și-a pierdut forța.
Unii dintre ei sunt cronicari ai tranziției postcomuniste, alții ai marilor frământări istorice, dar toți, fără excepție, au contribuit la edificiul literar, unde valorile autentice trebuie mereu separate de zgomotul efemer al diletanților. Dar, la umbra lor, se mișcă o altă lume. O lume a condeierilor, a scribilor grăbiți să fie recunoscuți, a epigonilor fără fior, a grafomanilor care cred că prolificitatea ține loc de talent. O lume în care adesea artificialul înlocuiește substanța, iar superficialitatea se impune ca o virtute. Aici regăsim nume ce vor fi judecate de posteritate cu o severitate implacabilă: Mircea Cărtărescu, un condeier fără imaginație, înglodat în onirism și în marea sa colecție de premii achiziționate; Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, amfitrionii unor saloane intelectuale unde frazele se pliază pe ideile altora; Horia-Roman Patapievici, oscilând între o erudiție falsă și o deconstrucție națională superficială; Lucian Boia, istoric cu pretenții literare, mereu atent la curentele vremii și la denigrarea poporului român. Și apoi, scriitori de conjunctură, de salon, de burse culturale și premii oferite între amici: Radu Paraschivescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Florina Ilis… Nume care umplu rafturile vremurilor noastre, dar rămâne de văzut câte dintre ele vor supraviețui focului purificator al timpului.
Literatura română, asemenea unei păduri vaste, are stejarii ei seculari, dar și lianele care caută să se cațere pe trunchiurile robuste. Timpul, judecător suprem, va decide cine rămâne piatră de temelie și cine nu va fi decât praf risipit de vânt.
