În Pădurea Pantelimon (jud. Ilfov) din apropierea Bucureștiului a fost descoperită o spadă din fier, cu ornamente de argint, având și urme de aur. Ea a fost creată prin turnare, batere la cald, incizare, cizelare. Perioada în care a fost făcută se află între sec. II-III d.Hr..Prezenta spadă are o lungime de aproximativ 38,3 cm, fără mâner, putând fi încadrată ca o armă de luptă scurtă, pentru lupta corp la corp pedestră sau călare. În total avem o lungime estimată de 51,3 cm, putând spune că spada aparține mai repede sciților (indo-arienilor), decât romanilor sau altor popoare migratoare. Diametrul exterior al inelului aflat pe mâner este de 4 cm, o proporție foarte bună în armonie cu dimensiunile spadei, având o lungime totală cu mânerul, de 12 cm. Cu siguranță mânerul era îmbrăcat în lemn și piele, însă aceste două materiale organice nu au rezistat în timp și s-au distrus în mediul de conservare. Garda spadei are 7,5 cm lățime, continuată de lama de 6 cm, dimensiune care scade gradual către vârf. Greutate: 0,940 kg. Piesa a fost tratată prin imersare totală, în soluție de sulfit de sodiu anhidru, la o temperatură controlată de 60º C, într-o incintă etanșă. Aceasta a fost scufundată în soluția preparată, folosind un vas din inox pentru a evita corodarea recipientului. S-a menținut această stare de lucru, timp de o lună, neumblându-se în această perioadă la etuvă, dar nici la vas. După 30 de zile, piesa a fost scoasă din acest context, când vasul s-a răcit. A fost preparată o altă soluție, tratamentul fiind reluat și evaluat pentru încă trei luni. La fiecare scoatere din baia de lucru, piesa a fost curățată ușor, mecanic, cu perii moi din oțel. Am presupus că cercul care delimitează mânerul, se va fractura, fiind o zonă puternic corodată care a dus la transformarea totală a fierului în zona de îmbinare. Într-adevăr acesta s-a rupt, dar a fost repoziționat păstrând forma firească, fixându-l cu ajutorul unei rășini bicomponente cu întărire rapidă. La final, după îndepărtarea oxidului de fier și a depunerilor din sol, piesa a fost conservată cu ajutorul unui ulei tehnic sicativat, necesar pentru punerea în valoare a nuanței native a metalului din care a fost manufacturat, adică culoarea gri a fierului. Mai mult decât atât se va face diferența între culoarea propriuzisă a metalului, cu zonele în care acesta a fost prelucrat suplimentar, adică în zonele părților tăietoare, unde cu siguranță acestea au fost călite pentru a rezista loviturilor unor altor arme de luptă. Înainte de aplicarea filmului de ulei tehnic, inelul și garda au fost impregnate cu Paraloid B72, pentru o fixare mai bună a intarsiilor. De restaurarea și conservarea acestui prețios artefact s-a ocupat specialistul Sergiu Popescu. Numărul de inventor în lista MNIR este 338.859.
Pădurea şi Lacul Pantelimon sunt amplasate pe șoseaua Pantelimon. Aflate chiar la marginea estică a Bucureştiului, cuprind lacul cu acelaşi nume şi un ştrand. Aici, pe o insulă, se află fostul palat construit de Grigore II Ghica, în prezent complexul hotelier „Lebăda”, care aparţine Patriarhiei Române. Cum ajungi aici? Prin Pantelimon, pe vechiul drum către mare, lăsând Complexul Lebăda pe dreapta, sau pe șoseaua de centură, la 14 km de București, dai peste Pădurea Cernica. Pădurea Cernica se află în estul Capitalei, pe o suprafață mai mare decât Băneasa: se întinde de la șoseaua București – Călărași (DN 3) spre sud, până la valea Colentinei, unde se află Lacul Cernica. În zonă, se află Mănăstirea Cernica, Phoenix Complex (ponton, loc de joacă pentru copii, piscină și restaurant), Casa Cernica (ponton, loc de joacă pentru copii, ballroom) și Extreme Park Cernica (parc de aventuri). Pădurea în sine este un loc potrivit pentru grătar, picnic, pescuit și relaxare în mijlocul naturii. Pe malul drept al lacului sunt amenajate terenuri sportive, un cabinet medical şi debarcader. Flora include stejari, salcii, frasini, ulmi şi plopi. În apele lacului trăiesc știuci, bibani, plătici, lini, somn, caras și alte specii de pești. Se poate pescui în zone special marcate. Fauna pădurii este diversă și include cerbi, căprioare, vulpi şi iepuri. În toamna lui 2016, un tânăr pasionat de cercetarea arheologică (Nicolae Nicula) a descoperit un adevărat tezaur: folosind un detector Detech Reacher 28 khz, a găsit o pereche de cercei de aur, 4 brățări de argint și mai multe monede.
Revenind la „comoara” noastră, putem spune că sarmații au fost aliații lui Decebal în timpul războaielor daco-romane. Erau un grup de triburi nomade iranice din antichitate, care au existat din secolul al V-lea î.Hr. și până în secolul al IV-lea d.Hr. La apogeul extinderii teritoriale au ocupat stepele dintre Volga, Caucaz și gurile Dunării. Originari din partea centrală a stepei euroasiatice, sarmații erau una dintre culturile scitice în sens larg. Sarmații au fost menționați mai întâi de Herodot și Hipocrate, fiind pe atunci aflați încă la răsărit de Don. Ei au început să migreze spre vest în jurul secolelor al IV-lea și al V-lea î.Hr., ajungând să-i domine pe sciții, cu care erau înrudiți îndeaproape, în jurul anului 200 î.Hr. Pe timpul lui Augustus ei apar pe la gurile Dunării. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia: iazigii – între Dunare și Tisa și roxolanii – în zona Moldovei, în sec. al II-lea și al III-lea d.Hr.. Sarmații sunt descriși ca popor războinic, buni călăreți și buni arcași. În secolul al III-lea d.Hr stăpânirii lor asupra stepei nord-pontice i s-a pus capăt de către goți.
În timpul invaziilor hunice mulți dintre sarmați s-au alăturat goților și altor triburi germanice (vandali) și au început să colonizeze Imperiul Roman de Apus. Au existat mai multe triburi sarmate: iazigii, alanii, roxolanii ș.a. În secolul al XIV-lea, alanii, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe ramuri printre care iașii, stabiliți în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iași. Urmașii alanilor au supraviețuit în Caucazul de Nord, unde locuiesc în republica autonomă Osetia de Nord-Alania. Cronicarii bizantini au dat denumirea de „sarmați” și altor popoare care au locuit ulterior la nord de Marea Neagră: popoare asiatice (mongolice) sau slave, din care coboară o parte dintre ruși și ruteni. Aliați ai dacilor, sarmații erau un popor aflat în permanentă mișcare; trăiau în căruțe sau pe cai. Erau un pericol permanent pentru imperiu, fiind războinici iscusiți. Elemente ale culturii lor au fost descoperite pe teritoriul României, acestea fiind preluate sau „combinate” și de către culturile ce au evoluat în țara noastră. (G.V.G.)
