Una dintre consecințele nedorite ale reacției suveraniste globale la suveranismul american de tip Trump este tema, din ce în ce mai prezentă în declarații publice, despre posibilitatea ca și alte state să se doteze cu arma nucleară. Presiunile americane asupra Venezuelei fac ca Brazilia să caute să aducă pe scenă ideea de a se dota cu arma nucleară (în „curtea” BRICS o astfel de piesă așezată în spatele SUA ar fi „nucleară”!). Un interviu recent pe care sociologul și demograful E. Todd îl dă în Japonia evocă posibilitatea ca Iranul să devină și el forță nucleară, pentru ca celebrul „echilibru al terorii” să aplaneze conflictele care, cel puțin în Orientul Mijlociu, par a lua avânt. Emmanuel Todd, care, în treacăt fie spus, este evreu, are o relație simpatetică cu Iranul, pe care-l consideră o societate mult mai democratică și mai egalitară decât se crede (el are mereu în vedere structura familială în analizele sale, dar și aspectele de istorie culturală și civilizațională) și, lucru și mai important, un stat mult mai puternic decât statele arabe învecinate, deoarece nu este organizat tribal, așa cum este cazul statelor arabe sunite.
Un stat ca Arabia Saudită e puternic sub o familie puternică. Dacă familia Saud se prăbușește, statul intră în criză. Așa ceva nu este valabil pentru Iran, scrie Todd. Și, pentru că discuția se poară în mediul japonez, Todd nu uită că revoluția iraniană din anii 70 a fost (o revoluție franceză mai mică, dar, ca și cea de la 1789, semn de modernizare prin factorul religios, ca urmare a sporirii indicelui de alfabetizare, inclusiv în rândul femeilor) un factor care a sporit apetența statului iranian pentru creșterea numărului de ingineri de înaltă calificare, ceea ce îl face să apropie, în mod magistral, Japonia din epoca Meiji de ideea de BRICS – și Japonia a fost una dintre primele state care au sfidat dominația occidentală apelând la mijloace tehnice adecvate. Probabil că nu este o coincidență faptul că aceste discuții se poartă în Japonia, care tocmai a alungat de la putere un prim ministru care a negociat cu Donald Trump… În mod clar, „înfrângerea Occidentului” (E. Todd, „La défaite de l’Occident”, 2024) este un plan, un proces și, probabil, un blestem de neoprit…
Pe de altă parte, nici declarațiile lui Serghei Lavrov de după evenimentele din China nu lasă loc de interpretare. Rusia vrea să reia legăturile cu Germania/Franța și, cel mai probabil, e adevărată și reciproca. Lavrov a declarat că Rusia nu construiește ziduri ale Berlinului (a se citi: ne întoarcem la „casa comună europeană”, degajată de influența geopolitică americană), nu ne vom răzbuna pe partenerii europeni dacă aceștia se vor întoarce la lucru în Rusia etc. În acest timp, brusc, cade guvernul la Paris, iar în Germania se fac declarații interesante despre imposibilitatea ca armata germană să se deplaseze în Ucraina – o contramăsură ar putea fi trimiterea acasă a emigranților ucraineni, pentru a-și „apăra” țara. În perspectiva păcii viitoare, este un fel de revenire la normalitate, la noua normalitate. Aceste declarații arată că, după Alaska, europenii au grăbit și ei procesul de normalizare al relațiilor cu Moscova.
Jocul Rusiei este foarte complicat: pe de o parte, le promite americanilor colaborarea în zona arctică, pe de altă parte, le arată europenilor cât de aproape este posibilitatea ca lucrurile să fie reluate din punctul fructuos în care au fost lăsate (Nord Stream II etc. etc.).
Din perspectivă geo-economică, e mult mai probabilă reluarea relațiilor dintre UE și Rusia decât proiectele viitoare de colaborare dintre SUA și Rusia. Tonul partidei sceptice la adresa lui Trump din SUA („Trump este desconsiderat de partenerii săi”), pe de o parte e realist, pe de altă parte arată că, într-adevăr, SUA sunt azi „izolate geopolitic” pe plan global, ceea ce este și nu este paradoxal!). De altfel, strategia americană de retragere de pe fronturile asiatic și european și de concentrare pe zona de interes locală/emisfera vestică arată că tipul de participare al SUA la afacerile europene, prin implicare geopolitică (fuck the EU!), a ajuns la final. Vom vedea dacă jocul în aria polono-baltică va rămâne arbitrat de SUA. Acesta va deranja, dacă va fi așa, pretențiile europene firești la deschiderea unui front propriu arctic – de ce nu, având în vedere încordarea cu care UE a cerut ca integritatea teritorială a Groenlandei să fie respectată. Apropos, Trump nu a mai menționat deloc Groenlanda în recentele sale declarații. Frontul venezuelean e mai aproape! Oricum, americanii sunt șocați și de cele văzute la parada Chinei… Dar cele nevăzute? Între timp, se schimbă și eticheta: China nu este doar marele „plagiator” tehnologic al planetei, e și inovator. Și inovează inclusiv în materie militară. Încă o veste interesantă: în apropiere de Beijng, chinezii construiesc un centru de comandă militară de „cel puțin zece ori mai mare” decât Pentagonul.
Aceasta este noua măsură a gigantismului terestru. Într-adevăr, puterile maritime au un adversar… peste măsură!
