Opinia mea: CCR nu este competentă să judece „constituționalitatea” vârfurilor generațiilor naționaliste și niciun parlament și niciun vexler-wiesel nu pot interzice un sentiment care ridică un popor la rangul de națiune: naționalismul. Naționalismul în spațiul românesc înseamnă dragostea față de neam, manifestată în lupta pentru afirmarea și perpetuarea acelor esențe identitare care au avut menirea și puterea să-i asigure nu doar existența, ci și ofensiva spirituală de-a lungul mileniilor. Neamul, ca entitate se definește prin generațiile trecute, prezente și viitoare, fiind așadar sinteza de afirmare în istorie a poporului român de ieri, de azi și de mâine. Caracteristica, esența primordială a neamului nostru este creștinismul. Ortodoxia este sufletul lui, rădăcinile și trunchiul arborelui care generează și susțin ramurile, „celelalte” expresii identitare. Pornind așadar de la această premiză, pe care o consider axiomatică, fiind întemeiată nu pe o ideologie, ci pe o realitate incontestabilă prin desfășurarea istorică, rezultă evidența că în spațiul românesc, naționalismul nu poate fi pus în nicio împrejurare în antiteză cu creștinismul, cu atât mai puțin cu ortodoxia. Întreaga orânduire românească, de la muncă prin respectarea sărbătorilor religioase, tradiții, folclor, prin doine, balade, până la răscoale, războaie, se află sub semnul Sfintei Cruci. Întreaga jertfă pentru Neam a luptătorilor și martirilor se află în credința ortodoxă. Sfinții români de-a lungul mileniilor, implicit Sfinții Închisorilor, în nicio secundă din jertfa lor nu s-au gândit că între creștinism și dragostea de neam, ar exista vreo contradicție. Întreaga generație naționalistă interbelică și-a asumat lupta națională având o profundă înțelegere a ortodoxiei, implicit așadar a neamului românesc. Manifestarea naționalismului de-a lungul etapelor istorice trebuie pusă în contextul istoric respectiv, fiecare generație având „propria” luptă raportată la realitățile acelei perioade, dar care în ansamblu se înscrie în istoricul neamului. Nu poți judeca lupta, vârfurile generațiilor de acum 2000 de ani, ale Evului Mediu, generația naționalistă a lui Mihai Eminescu, cea din perioada interbelică, cu instrumentele paradigmei de astăzi. E ca și cum l-ai condamna pe Vlad Țepeș pentru acte de tortură, pe Ștefan cel Mare pentru tăierea capetelor unor boieri și pe țăranii de la 1907 că nu au făcut notificare la „primărie” pentru răscoală. Trebuie înțeles faptul că mare parte din istoria noastră a fost o stare de război sau de ocupaţie, implicit așadar una de luptă pentru ieșirea de sub ocupație, pentru libertatea națională, care includea desigur libertatea de credință. De milenii ne luptăm pentru libertatea de a fi român și da, de la țărani, până la intelectuali, mari oameni de cultură sau studenți, am pus mâna și pe arme, pentru a ne apăra ființa națională, pământul și cerul.
Cine nu înțelege asta, înseamnă că blamează Biserica Ortodoxă Română pentru, de exemplu, canonizarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Nu poți fi naționalist fără să fii creștin, pentru că asta ar nega chiar idea de naționalism, adică ar presupune că nu-ti iubești neamul, nefiind în sufletul, credința lui, adică în creștinism. De aceea, dilema „pe cine să iubesc mai mult, pe Hristos sau neamul românesc” este nu doar profund falsă, ci, în opinia mea, o „concepție” antiromânească și anticreștină în același timp.
Corectitudinea politică oprește sau încearcă să oprească canonizarea Sfinților închisorilor și nu numai, exercitând astfel prin intermediul statului o gravă ingerință în rânduiala Bisericii, prin interzicerea evlaviei populare față de anumite personalități istorice românești, evlavia populară fiind unul dintre criteriile importante pentru canonizare. Dacă în România, prin Constituție, legea supremă în stat, este garantată libertatea religioasă, atunci cum este posibil ca prin diferite legi, ordonanțe sau institute guvernamentale, să se interzică evlavia populară care poate fi „citită” drept cult, pentru lideri, membri, ai mișcării naționaliste interbelice? Nu mi se încalcă grav de către stat libertatea religioasă, adică exprimarea evlaviei, pentru ca Biserica să poată lua act de aceasta și mai apoi să decidă conform celorlalte norme proprii dacă cineva poate sau nu fi canonizat? Mai apoi, cultul/evlavia populară se manifestă pentru trăirea creștină, implicit naționalistă a omului respectiv, pentru jertfa, mărturisirea pe care a dat-o pentru Hristos și Neam. Strict aspectul „politic” nu a determinat niciodată, nici „cult”, nici evlavie. Este nevoie de „ceva” mai mult și tocmai acel „ceva” mai mult contează și sperie ocupația. Este vorba despre curaj si onoare, lucruri atât de rare astăzi. Curajul de a avea onoare înseamnă credință, dragoste de neam, cum a fost odată minunea curajului de a da jos un steag roșu comunist și a de ridica Tricolorul în locul lui pe catargul Nicolinei din Iași, în mijlocul a câtorva mii de bolșevici. Este vorba despre curajul de a-i înfrunta pe străini, de a înfrânge prin onoare o dictatură și de a muri pentru Hristos și Neam. De câte legi și parlamente este nevoie pentru a se interzice un astfel de curaj, o astfel de o onoare, o atât de tare credință?
Din mormintele arse răsar sfintele moaște, căci „pot unii să încerce să omoare toți cocoșii, zorile tot vor veni!”.
