Se poate afirma că oricare dintre noi, chiar și acei cu studii medii sau doar gimnaziale, poate defini memoria ca fiind acea proprietate a creierului de a înregistra și stoca informațiile venite din exterior, respectiv din mediul de referință în care ființa își duce existența, iar această definiție nici nu diferă esențial de cea didactică oferită de dicționar: Proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc… din trecut. (DEX). Dar mult mai puțini dintre noi sunt cei care ar putea spune ce parte a creierului este destinată acestui scop, problema fiind desigur o preocupare a specialiștilor în domeniu. Cu toate acestea, deși învățăm că în creier există un centru al vorbirii, un altul al scrisului sau că de procesele vitale precum respirația, coordonarea mișcărilor musculare, menținerea echilibrului corporal ori susținerea funcțiilor cognitive se ocupă un complex neuronal aparținând scoarței cerebrale, memoria pare a fi disipată în întregul creier fără o zonă strict definită, iar acest fapt arată că funcția de bază a memoriei este cel puțin la fel de importantă precum cele care asigură supraviețuirea ființei în mediul ei de referință. Însă pentru a simplifica analiza faptelor mă voi referi doar la ființa om și la evoluția acestuia din momentul nașterii și până la sfârșitul vieții.
Este absolut logic să luăm în seamă existența și dezvoltarea funcției de memorare încă din perioada prenatală și până în momentul nașterii, atunci când fătul ajunge în contact cu primele elemente ale noii sale vieți. Din acest moment în care putem crede că memoria este funcțională, dar nu are înregistrate spre păstrare nici un fel de date din noul mediu, ea își intră în atribuțiuni și începe să stocheze informații pe care le va procesa în așa fel încât acestea să devină utile în procesul derulării vieții. Sunt acele informații care vor transforma ființa într-un individ social capabil, după un timp, să supraviețuiască folosindu-se de oportunitățile oferite de mediul ambiant. Memoria este cea care stă la baza formării individului și va contribui decisiv în procesul definirii ulterioare a omului ca fiind instruit, cult, cu abilități profesionale mai ridicate sau mai scăzute ori ca poziție în ierarhia socială.
Pare destul de dificil de crezut că așa stau lucrurile, însă trebuie să ne gândim în primul rând că fără funcțiile memoriei omul nu ar putea să învețe cuvintele chiar dacă le aude și le înțelege, nu ar putea învăța niciodată să citească și nu ar fi capabil să evite primejdiile înconjurătoare fiindcă el nu le-ar înțelege ca atare lipsindu-i ceea ce numim experiența de viață, adică saltul calitativ pe care îl face după ce procesează informațiile adunate în memorie, le înțelege și le clasifică după propriile-i priorități și necesități. În consecință, omul nu ar reuși să se desprindă niciodată de protecția parentală dacă memoria sa nu ar funcționa, iar acest lucru înseamnă în primul rând extincția speciei.
Interesant este și faptul că memoria înregistrează la același nivel de accesibilitate nu numai informațiile venite din lumea înconjurătoare, cele care par a fi definitorii pentru viață, ci și informațiile venite dintr-o realitate virtuală, cea pe care o numim vis. Multe dintre evenimentele asociate visului sunt la fel de prezente în memoria funcțională precum cele din mediul înconjurător. Aceasta pare a fi o sursă de nedumeriri fiindcă este normal să ne întrebăm la ce ne-ar folosi informațiile stocate din această realitate dacă ea nu are impact direct asupra calității vieții, adică nu influențează cu nimic traiul de zi cu zi. Sigur, nu am nici un răspuns la o eventuală întrebare în acest sens, dar cum știu că în viață nimic nu este întâmplător ori lipsit de logică, consider că vechii înțelepți aveau dreptate când afirmau că visul este o altă formă de realitate și că unele informații venite pe calea oniricului sunt cel puțin la fel de importante precum cele pe care le primim în starea de veghe. Ar mai trebui să și înțelegem aceste informații, dar știm că este foarte greu acest lucru, mai ales într-o lume excesiv de arondată cartezianismului.
Este cunoscut și faptul că memoria mai are o latură, ceva mai puțin cunoscută, pe care o numim memorie ancestrală, adică cea în conformitate cu care trăirile și traumele strămoșilor pot fi transmise genetic și ne influențează comportamentul. Concepția sugerează că experiențele emoționale sau traumatice ale strămoșilor, nu doar ale genitorilor, ar putea lăsa o amprentă asupra ADN-ului, amprentă care este ulterior transmisă generațiilor viitoare, influențând astfel sănătatea și comportamentul urmașilor. Cum exemplele care pot confirma cele enunțate nu lipsesc, unele dintre ele validate experimental prin regresia hipnotică, devine credibil faptul că există persoane care pot avea, mai mult sau mai puțin, reacții destul de greu explicabile conform logicii noastre și iată, vedem astfel că memoria mai are multe funcții destul de puțin cunoscute pentru mulți dintre noi.
Una dintre cele mai importante funcții ale memoriei este fără îndoială cea de protector al sănătății psihice a individului. Știm că în cazul unor traume grave posibilitatea de a rămâne sub influența nefastă a evenimentelor este foarte mare, iar consecințele pot fi uneori ireversibile contribuind la deteriorarea completă a unei vieți. Ei bine, în multe dintre aceste cazuri, memoria, deși înregistrează evenimentul, impune și o barieră completă sau parțială referitor la accesarea acestuia. Prin urmare individul nu-și amintește nimic din ce i s-a întâmplat ori, în alte cazuri, amintirile sunt mult estompate în așa fel încât trauma să nu devină o preocupare obsesivă cu efecte nefaste în planul traiului zilnic. Sunt frecvente cazurile când un om care trece printr-un accident grav să nu-și amintească nimic din cele întâmplate ori mai târziu când este refăcut fizic și psihic să-și amintească totul, dar într-o derulare specifică unei situații în care cel implicat pare doar un spectator la respectivul accident. În acest caz este posibilă nu ștergerea amintirii ci blocarea parțială sau totală a accesului la informație, exact așa cum se întâmplă și în cazul unor boli degenerative care duc la așa-numita pierdere a memoriei. De fapt este greu de admis că memoria suferă un proces de ștergere totală a informațiilor mai ales că uneori amintirile par a reveni și omul se poate considera, într-o oarecare măsură, reintegrat social.
În consecință, putem vorbi despre memorie ca una din funcțiile vitale, iar calitățile ei definesc într-un mod sau altul individul social. Nu știu dacă există metode de antrenare a memoriei deși este clar că unii oameni au cu totul alți indici de performanță decât alții și nici nu știu cum s-ar putea îmbunătăți memoria, dar sunt sigur că acest lucru este posibil prin exercițiul zilnic al memorării, al observației responsabile a mediului înconjurător, cel care ne oferă din plin motive pentru a extrage și reține fapte, evenimente sau chiar simple cuvinte cu care să ne îmbogățim bagajul cultural. Este binecunoscut faptul că orice organ nefolosit (creier, oase, muşchi, etc..) suferă un proces de atrofiere, se încarcă de grăsime, se îmbolnăveşte, îşi pierde funcţia şi în final creează probleme întregului organism. Așadar, o funcție a creierului atât de importantă pentru viață precum memoria dacă nu este pusă în stare de lucru are, fără îndoială, efecte grave asupra individului și, din păcate, uneori asta se întâmplă la tinerețe fără vreo legătură cu efectele degenerative ale vârstelor înaintate.
Desigur toate acestea sunt relativ bine cunoscute, însă consider că în prezent a apărut un nou factor de mare risc pentru subiectul în discuție: externalizarea memorării cunoștințelor! Ne lăudăm cu telefoane mobile care au mari performanțe și capacități de memorare impresionante care ne ajută să accesăm oricând cam orice informație dorim. Nu mai este nevoie să memorăm noi diferite date istorice ori repere geografice, nu are rost să ții minte denumiri de plante sau de animale, nici nume de vedete ale micilor sau marilor ecrane, de operații matematice nici nu se face să mai vorbim, iar obsedanta tablă a înmulțirii poate fi considerată doar un coșmar prin care au trecut înaintașii noștri. În principiu nu avem nevoie să memorăm nimic deoarece o simplă apăsare pe tastele telefonului ne aduce informația sub ochi. Încântătoare și de nerefuzat o asemenea ofertă! Dar oare ne punem întrebarea cum am putea conversa cu un asemenea om care nu a memorat nimic în viața lui, iar acum nu are, de exemplu, semnal pentru telefonul său superperformant? Am putea constata cu surprindere că în fața noastră se află un om al zilelor noastre, dar care posedă bagajul informațional al unui pitecantrop, deși mi-e teamă că pitecantropul era mult mai bine informat despre cele necesare supraviețuirii decât prezumptivul nostru interlocutor. Am în vedere și faptul că folosirea excesivă a comunicării prin mesaje sintetice transmise electronic, dar și nivelul extrem de scăzut de cunoaștere al limbii induc de asemenea mari dificultăți conversaționale.
Admitem fără rezerve faptul că viața este o școală continuă și că avem nevoie de învățare în toate etapele ei, prin urmare mă întreb sincer cât de pregătit pentru marele exercițiu al vieții este un om care începând de la vârste mici, aproximativ 10-11 ani, a considerat că nu mai are nevoie să memoreze nimic deoarece telefonul îi dă orice informație necesară. Oare lipsa exercițiului memorării nu se va manifesta și în domeniul scrisului? Și mai trebuie să luăm în considerare un aspect! Dacă memoria nu are în stoc informații multiple cum oare ne putem dezvolta capacitatea de analiză, sinteză și, implicit, decizie, unele dintre caracteristicile fundamentale ale individului cu funcționalitate socială? Există oare peri-colul ca în viitor comunitățile umane să fie formate din indivizi care trebuie asistați precum viermii de mătase? Și cine ar fi cei care ar putea face acest lucru? Roboții? Nu cred că ar dura prea mult timp deoarece spre deosebire de amintiții viermi noi nu producem nimic dacă nu avem o bază informațională stocată în memoria propriei ființe.
Consider deocamdată aceste neliniști ca fiind produsul unei imaginații cu prea multă aplecare spre ficțional, dar sunt convins că vom afla adevărul în curând.
