Durerile generațiilor care au „prins” socialismul „de aur” și drumul „minunat” spre comunism au fost în mare parte dureri mute. Au fost drame sufletești explozive și licăriri de speranțe neîmplinite. Era necesar să cunoască și generațiile de acum, dar și cele din viitor, care a fost sacrificiul poporului și al țării, pentru „puiul” de libertate primit în 89. Întâi am petrecut ceva vreme fără de lanțuri și cenzură și abia apoi a apărut ideea de a expune toate aceste îngrădiri, spre a se ști și a nu se mai face. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a apărut din acestă dorință viscerală. Este primul muzeu din lume dedicat victimelor comunismului. El este format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România. Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.
Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la „neagra” și „șura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii Republicii Populare Române în ONU, a avut loc o grațiere. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales aflați „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare. Iniţiativa înființării unui muzeu a aparţinut soţilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în 1993 au înaintat proiectul la Consiliul Europei (CE) prin care se solicita ca pe locul închisorii să fie creat Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, ceea ce s-a și întâmplat în 1994, când C.E. l-a luat sub egida sa. Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în Memorial. Memorialul a fost declarat „ansamblu de interes național”, printr-o lege specială din 12 iunie 1997. În octombrie 1998, „Memorialul de la Sighet” a fost nominalizat de C.E. printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de „Memorialul de la Auschwitz” și „Memorialul Păcii din Normandia”.
Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat și plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundațiilor, izolațiilor, acoperișului, iar pereții interiori, care oricum fuseseră revopsiți și nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiți în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianța și documentația unei săli de muzeu. Într-una din curțile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecți și artiști, a fost construit în 1997 un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec și a catacombei creștine) cu o viziune modernă. Pe pereții rampei de coborâre în spațiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Operația de strângere a numelor morților a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ionițoiu și de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocație și foști deținuți politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea și construirea „Spațiului de Reculegere” și „Rugăciune” au fost suportate de către Mișu Cârciog din Londra, care rămâne până în prezent principalul donator al Memorialului.
Ideea de a puncta estetic prin opere de artă desfășurarea celor mai mult de 50 de săli ale Muzeului (printre care și fostele celule) s-a născut din nevoia de a adăuga conținutului științific al temelor cărora le sunt dedicate sălile muzeului, sugestia suferinței pe care represiunea a generat-o și emoția în fața violenței și absurdității răului produs. Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează: tapiseria „Libertate, te iubim” de Șerbana Drăgoescu, pictura „Înviere” de Christian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagră” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu. Cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deținutului politic” (una subintitulată „Înviere”) dau atmosferei trăsături dramatice și înălțătoare. La fel de impresionant este și tripticul „Requiem” de Victor Cupșa, dedicat victimelor comunismului din toate țările unde comunismul și-a exercitat puterea. Lucrarea este amplasată în sala de primire a vizitatorilor de la „Cimitirul Săracilor ”– Necropola celor fără de mormânt. „Relieful văzut în cădere” de Peter Jacobi, autorul unor opera de referință dedicate memoriei europene, este amplasat în Sala Hărților. Acestora li se adaugă lucrarea de amploare prin dimensiune și suflu artistic, „Cortegiul Sacrificaților”, grup statuar realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, devenit una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Nici unul nu mai are energia de a privi către cer și scânteia speranței pare a se fi stins. Prezentată în 1997 și realizată în lemn, lucrarea a fost turnată în anul următor în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori. O ultimă componentă a Memorialului este „Cimitirul Săracilor”, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică. În anul 1999 a fost imaginat un proiect peisagistic pentru celebrarea sacrificiului acestor victime. Pe suprafața de 14.500 m.p. a cimitirului a fost desenat un contur al țării. În exteriorul conturului au fost plantați puieți (în principal conifere). Prin creștere jnepenii, jepii, brazii și molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „țara” va rămâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria își ține martirii în brațe și îi plânge prin generațiile repetate ale vegetației. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălțat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai deslușit, pe măsură ce natura va desăvârși proiectul.
Pornești pe culoarul labirintului muzeal, și ajungi, rând pe rând, în fiecare dintre cele 49 de celule. Fiecare încăpere e un muzeu în sine. Prezintă o temă, o perioadă, o personalitate marcantă… fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume, înregistrări ale unor mărturii peste timp. Cel mai surprinzător este descoperirea într-una dintre aceste încăperi a unui muzeu dedicat poeziei. Sufletele nobile ale celor închiși aici aveau nevoie să se elibereze de frustrări prin versuri şi credinţă. Citești aceste versuri și nici afară nu reușești să-ți oprești lacrimile…
„Sărmana gloată, în genunchi mereu,/ Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,/ Nepricepând că scrânciobul durerii/ Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu! // Și-n fiecare clipă câte-o stea/ Se stinge-n locul ei precum o pipă/ Și trebuie ca-n fiecare clipă/ Altcineva să moară pentru ea.// O! suflele al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veșnic plină/ Și, sângerând celor din jur lumină,/ Învață blând să mori în locul lor.”
Dintre personalități care au murit în închisoarea de la Sighet trebuie să menționăm pe Constantin Argetoianu, medic, licențiat în drept și litere; Sebastian Bornemisa, filozof, ziarist, primar al Clujului, ministru sub-secretar de stat; Constantin I.C. Brătianu, inginer, deputat, fost ministru; Gheorghe I. Brătianu, licențiat în drept și în litere, doctor în filosofie, profesor universitar, fost ministru; Dumitru Burilleanu, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Cămărășescu, licențiat în drept la Paris, fost ministru și deputat; Tit-Liviu Chinezu, episcop greco-catolic, profesor de filosofie; Ion Șerban Christu, doctor în drept, fost ministru; Henri Cihoski, general de Corp de Armată, fost senator de drept; Daniel Ciugureanu, fruntaș basarabean, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, doctor în medicină, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, Președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești la momentul Unirii din 27 martie 1918, ministru de stat în 4 guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare, diplomat la Conferința de Pace de la Paris. Potrivit evidențelor securității a murit în închisoarea Sighet pe 19 mai 1950; Tancred Constantinescu, inginer, fost ministru; Grigore Dumitrescu, profesor de drept roman, deputat, guvernator al Băncii Naționale; Anton Durcovici, episcop catolic de Iași; Traian Valeriu Frențiu, episcop greco-catolic de Lugoj și Oradea, mitropolit supleant de Blaj; Grigore Georgescu, amiral; Stan Ghițescu, fost deputat, senator și ministru, vicepreședinte al Camerei Deputaților; Alexandru Glatz, general de divizie, fost secretar de stat; Ion Gruia, licențiat în drept, profesor, fost ministru; Ioan Ilcuș, general, șef de Stat Major, fost ministru; Alexandru Lapedatu, licențiat în istorie (specialist în istoria evului mediu) și geografie, profesor, fost președinte al Academiei Române, fost ministru; Ion I. Lapedatu, specialist în finanțe, licențiat la Budapesta, profesor la Academia de Comerț din Cluj, fost deputat, senator, ministru și guvernator al Băncii Naționale a României, membru de onoare al Academiei Române; Ion Macovei, inginer, director general al Căilor Ferate, fost ministru; Augustin Maghiar, canonic greco-catolic, vicar general al Episcopiei de Oradea; Iuliu Maniu, doctor în drept, președintele P.N.R. și ulterior al P.N.Ț., fost ministru; Mihail Manoilescu, inginer, profesor de economie la Școala Politehnică din București, fost ministru, deputat și senator, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Manolescu-Strunga, doctor în economie, fost ministru; Nicolae Mareș, inginer, fost ministru; Mihail Măgureanu, fost subsecretar de stat; Tiberiu Moșoiu, doctor în drept, profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Cluj, fost subsecretar de stat, fost guvernator al Băncii Naționale; Dumitru Munteanu-Râmnic, licențiat în istorie, fost deputat, senator și subsecretar de stat; Nicolae Păiș, contraamiral, fost adjutant regal, șef de Stat Major la Marină, subsecretar de stat; Ion Pelivan, licențiat în drept și teologie, profesor universitar, fost ministru, fost deputat; Doru Popovici, fost ministru secretar de stat; Albert Popovici-Tașcă, doctor în drept, fost deputat, fost subsecretar de stat; Radu Portocală, avocat, decan pe viață al Baroului din Brăila, fost deputat, fost ministru secretar de stat; Virgil Potârcă, licențiat în drept, fost deputat, senator, subsecretar de stat și ministru; Mihail I. Racoviță, general de Corp de Armată, fost ministru; Ion Rășcanu, general de Corp de Armată, fost deputat și senator, fost ministru, fost primar al Bucureștiului; Radu Roșculeț, licențiat în drept, fost prefect, deputat, ministru; Nicolae Samsonovici, general de divizie, fost șef de Statului Major General și fost ministru; Ion Sandu, subsecretar de stat; Constantin Simian, doctor în drept, fost deputat, fost vicepreședinte al Camerei Deputaților; Ioan Suciu, episcop greco-catolic de Oradea, administrator apostolic al Mitropoliei din Blaj; Gheorghe Tașcă licențiat în drept, doctor în economie, profesor de economie la Academia Comercială din București, fost deputat și ministru; Constantin Tătăranu, fost și guvernator al Băncii Naționale a României; Gheorghe Vasiliu, general de aviație, fost ministru subsecretar de stat; Aurel Vlad, doctor în drept, fost deputat și ministru… Dacă eşti om, nu poţi să treci nepăsător pe acolo. Nu poţi să nu te cutremuri. Ţi-e imposibil să rămâi drept în faţa unor adevăruri necruţătoare. Ţi-e ruşine cu motivele tale de plâns şi simţi cum pielea se strânge pe spate. Doar nişte simple hărţi, ca notă introductivă, te fac să păleşti. Calculezi şi afli că România a fost invadată de azile psihiatrice cu caracter politic, centre de deportare, penitenciare, lagăre de muncă forţată, locuri de execuţie, gropi comune. Ieşi zbuciumat, întristat, revoltat din clădirea a ceea ce a fost închisoarea de la Sighet. Te simţi neputincios. Și totuși, sfârşitul nu-i aici… Era nevoie de restituirea istoriei contemporane a României, falsificată în anii dictaturii comuniste. În acest scop, a fost realizat proiectul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Un proiect muncit de cei de la Fundaţia Academia Civică – în frunte cu Ana Blandiana. „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective.
Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.” (Ana Blandiana). Crearea Muzeului de la Sighet a fost precedată şi apoi suţinută de activitatea „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului”. Întâi istorie orală, dar, în paralel, strângerea de documente, fotografii, obiecte şi hârtii care să poată fi folosite în crearea celor peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii. Muzeul, care adesea este confundat el singur cu „Memorialul”, este produsul Centrului de Studii, care îşi are sediul în Bucureşti. Creat în 1993 de Romulus Rusan, fiinţând mereu în criză de fonduri şi personal, „Centrul” a reuşit să producă proiectele de reabilitare şi dotare a muzeului, banca de date necesară umplerii acestuia cu un conţinut realist şi credibil. S-a preocupat de atragerea unor colaboratori valoroşi, de crearea unei promoţii de cercetători tineri, chiar dacă n-a avut posibilitatea să facă prea multe angajări, iar salariile sunt mici. A stimulat dezbaterea unor teme importante, pe terenuri neexploatate, în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor şi meselor rotunde. „Centrul de Studii”, condus de Romulus Rusan, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinatate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. Până în prezent, Centrul a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43.000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video). Prestigiul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului este confirmat de prezenţa în consiliul ştiinţific a unor cercetători de talie internaţională. Fundaţia „Academia Civică” a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Proiectul-cadru a fost prospus Consiliului Europei de Ana Blandiana. Pentru realizarea acestuia trebuia pe de o parte organizată strângerea fondurilor indispensabile reabilitării clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Prin efortul material al Fundației „Academia Civică” și prin travaliul științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, ambele aflate la București, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. Fosta închisoare este astăzi decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte – în interiorul sau în exteriorul zidurilor de închisoare – de-a lungul secolului XX european. Începând cu data de 9 mai 2013, Memorialul Sighet are un „ambasador” în Bucureşti. Este vorba de Spaţiul expoziţional permanent, intitulat „Memoria ca formă de justiţie”, din strada Jean-Louis Calderon nr. 66, în care este prezentat, pentru locuitorii şi vizitatorii Capitalei, un mic eşantion al Sighetului. Dacă Memorialul Sighet a fost realizat în două decenii, ideea acestui spaţiu expoziţional a apărut în urmă cu ceva timp, în contextul discuţiilor intense despre necesitatea unui muzeu al comunismului în România. Mulţi dintre comentatori nu ştiau sau nu voiau să ştie că un asemenea muzeu există deja, şi anume la Sighet. Acum au aflat! Și vom avea și Fortul 13 Jilava din Ilfov ca muzeu. Va putea fi consolidat, conservat, restaurat şi valorificat din punct de vedere turistic şi cultural, după adoptarea Hotărârii de Guvern care transferă Fortul 13 din administrarea Penitenciarului Jilava în administrarea Consiliului Judeţean Ilfov. Ministrul Culturii, Raluca Turcan, a afirmat că restaurarea Fortului 13 Jilava reprezintă „o dovadă a angajamentului nostru de a arăta viitoarelor generaţii că dramele şi abuzul regimului comunist nu trebuie uitate”.
Lasă un răspuns