Prin „portalul inter-dimensional“, dar „veșnic deschis“, al mirificului, al fabulosului platou, Câmpul Cerbului, din Gorjul Alutuaniei (Olteniei) de azi și de-a pururea, Ion Pachia-Tatomirescu, autorul opului «Eminescologie la puterea a treia», ne introduce / reintroduce în „tărâmul nemărginirii universului eminescian“. Este o lume sacră „la puterea a treia“, deși „sunt mult mai multe dimensiuni“, cititorul fiind cumva prevenit prin motto-ul „pachian-tatomiresc al cărţii incontestabilului“ «[…] adevăr al celor „trei puteri“, potrivit căruia prima putere rămâne zilei de ieri, a doua putere este a datei de azi şi a treia putere are în seamă înrăzărirea de mâine» (p. 3). Rămâne un spațiu fără „tragice limite“, unde te poți pierde ușor, rătăcind, dar și fermecat pe „coordonate convenționale“. Mâna „indicatoare a călăuzitorului“ este fermă și autoritatea lui generoasă ne inițiază și ne deslușește ceea ce vedem acolo, deși Eminescu-Hyperion „este înțeles de toți“, este un genius-spirit universal. Pătrundem în spațiul milenar al „Pelasgimii > Valahimii“ și aflăm „ce am fi știut dintotdeauna“. Aici este mirificul peisaj al Edenului Pelasgo- > Valaho-Dac, al Daciei Grădina-lui-Dumnezeu. Este o lume fermecată, cu un relief armonic de Dacie-Rai-Terestru-Efemer, dar și de Dacie-Rai-Etern-Celest (cf. «Memento mori…», sextinele 66 ‒ 79), Dacie vegheată de Soare-Moș (< Samoș / Dumnezeu-Unu) și zâna Dacia (Dochia / Dochiana), corespondenta telurică a Lunei, „sora soarelui“, „spuma laptelui“. Este „Împărăția lui Samoș“, „a Dumnezeului Daciei de după Muntele-dintre Lume-și-Infinit“, ca zalmoxiană Împărăție-a-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-a-Vieții-fără-de-Moarte (ibid. sextinele 106 ‒ 118).
Plaiurile sunt dominate de Sfântul Munte Cogaion > Guguion > Gugu (vârful Gugu de 2291 m., din Masivul Godeanu). Este un portal-poartă stelară locuită / stăpânită și vegheată / străjuită de sacra pereche secundă din panoul central al Zalmoxianismului, Soarele și Luna. Nu departe aflăm Gura-de-Rai, sacra peșteră misterică / inițiatică, unde s-a retras reformatorul Zalmoxianismului monoteist-tertradic, Salmoș > Zalmas > Zalmox I, întemeietorul Dinastiei Zalmoxiene a Pelasgimii > Valahimii. Zâna Dochiana / Dacia are un palat-dom din stânci sure cu munții Carpați drept colonadă cu streașină-vlăsie străbătut și luminat de sacrul fluviu Dunărea. Zâna Dacia „este portretizată“ la podul peste „argintosul râu selenar“ (sextinele 80 ‒ 87). Este surprins elogiul Civilizației Asiro-Babiloniene și al Civilizaţiei Egiptene, care sunt civilizații arhetipale (ibid., sextinele 8 ‒ 12, 13 ‒ 27). La fel este și civilizația de pe pământul Daciei, Civilizația Pelasgă > Valahă (ibid., sextinele 66 ‒ 118). Toate trei sunt civilizații arhetipale și sunt incluse în elogii. În același timp, Civilizația Semitic-Ebraică (ibid., sextinele 28 ‒ 34), Civilizaţia Heladică / Greacă (ibid., sextinele 35 ‒ 58) și Civlilizaţia Latin-Imperială a Romei (ibid., sextinele 59 ‒ 65) sunt civilizații interferențiale și sunt incluse la evocări. Ion Pachia-Tatomirescu dezvăluie un detaliu esențial privind primele texte în scrierea pictografică din cultura Djemet Nasr, datate spre anul 3100 î. H. Însă cu două milenii mai înainte se datează scrierea de pe Tăblița-Soare, de la Tărtăria din Ardeal, România noastră. Concluzia vine de la sine, istoria nu începe din Sumer, ci mai înainte cu două mii de ani a fost Tărtăria danubienilor.
Periplul în lumea eminesciană este mult mai profund și atinge resorturile adânci ale creației poetului nostru și dezvăluie un adevăr cunoscut superficial chiar de noi, conaționalii. Știm cu toți că marele Eminescu studiase matematica și pe Arhur Schopenhauer, dar nu-și uitase rădăcinile din Arboroasa natală. Mergem spre taina începutului de lume. Ion Pachia-Tatomirescu ne conduce spre «starea de zero a universului, geneză, expansiune şi extincţie», înfățișată în «Scrisoarea I». Semnificația profundă a începuturilor stă ascunsă chiar în mitologia noastră. Aici călăuzitorul ne arată limpede: «Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă; chiar şi scos din contextul Scrisorii I, versul „pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă“, survolează lucrarea fundamentală a lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voinţă şi reprezentare“. Eminesciana „viziune-interogativitate“ din acest tablou îşi are obârşii multimilenare, autohton-pelasge > valahe, în legendele cosmogonice despre cele cinci elemente de fundament cosmic de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora, în certificarea lui Romulus Vulcănescu: „La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul“» (p. 135).
Ne spune că legenda valah-bucovineană a fost analizată și de Mircea Eliade în lucrarea-i celebră, «De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale» (cf. «De Zalmoxis à Gengis-Khan», Paris, Payot, 1970 / Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980); iar «…mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii»; astfel «tabloul cosmogenezei eminesciene (versurile 51 – 74, [din „Scrisoarea I“]) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“» (ibid.). Perspectiva extincției cosmice ‒ sau apocalipsa cosmică ‒ ni se dezvăluie de Eminescu, „în orizontul anului 1881, în interesante culori apocaliptice“: «În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, / Şi-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (p. 136).
Dar călătoria în universul eminescian are multe coordonate în afară de «Eminesciana zariște a temporalități în sonetul „Trecut-au anii…“» (p. 10 sqq.) și de poemul «Memento mori…» (pp. 14 ‒ 58), ori „Scrisorile I ‒ III“.
Intrarea în această lume, deși accesibilă oricărui iubitor de poezie și filosofie, nu se dezvăluie ușor. Cum știam cu toții, versurile eminesciene au mare încărcătura semantică. Dar călăuza dispune de o largă paletă de autori, opere și instrumente ca să ghideze, de la Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu și chiar de la Stanislaw Lem: «Meditaţia continuă nu neapărat cu tangenţă la pesimismul schopenhauerian, ci, mai degrabă, cu obiectivitatea romanticului sisific-angajat într-o constelaţie „revoluţionar-justiţiară“ a cosmosului nostru cel de toate zilele, fie pe motivul timpului vivant, din al cărui izvor se relevă „istoria gândirii“ […], fie la faptul că în spaţio-temporalitatea uman-ens-ului „de la leagăn pân’ la groapă“, „nu-i adevărul“ (ibid.), pentru că „roata istoriei“ îşi întoarce spiţele (nu „schiţele“) şi pentru că-i „apus de Zeitate [Credinţă / Religie] ş-asfinţire de idei“ ([207] / ibid.), întrucât „nimeni Soarele n-oprește să apuie-n murgul serei“ şi nici pe „Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării“, chiar dacă lumea-i guvernată ‒„ironia Sorţii“ ‒ de „mulţi copii bătrâni“, „nesimțind că-s duși ei singuri de un val fără de nume, / că planetul ce îi poartă cugetă adânc și sfânt.“ ([208] / ibid.), planeta / Pământul „cugetător adânc şi sfânt“ anticipând / prevestind apariţia în spaţiul epic al secolului al XX-lea şi o „planetă polidimensional-gânditoare“, cea a lui Stanislaw Lem (1821‒ 2006), „Solaris“ (Varşovia, 1961)» (p. 55).
Eminescu este / rămâne unul dintre marii poeţi ai literaturii universale, de vreme ce-i unul dintre cei mai profunzi lirici ai spaţiului spiritual pelasgofon > valahofon: «Şi Tudor Arghezi releva ‒ dinspre fundamentele estetice ale lumii ‒ faptul că „fiind foarte român, Eminescu e universal“ […]; este un postulat verificat şi validat de toate istoriile: universalitatea unei opere este direct proporţională cu profunzimea caracterului ei naţional» (p. 86). Referindu-se la problematica polidimensionalului ens > ins uman cu „incomensurabilă“ adâncime, Ion Pachia-Tatomirescu subliniază: «Din ce scrie „negru pe alb“ aici [în „Memento mori…“] „pelasgo- > valaho-dacul“ student, Eminescu, rezultă că „în lecturile sale“ asimilase şi învăţăturile din nucleul Zalmoxianismului, privitoare la sacrul raport parte ‒ întreg, căci infinit fiind Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu („văzut de ens-Dacul din „Grădina-lui-Dumnezeu“ drept infinit-albastrul „Cer-Senin“ / „Soare-Moş“), atunci şi partea-ens-Dac este infinită […]» (p. 54). Universalitatea lui Eminescu este dezbătut-nuanţată și în capitolul «Decadă de mituri esenţiale în creaţia eminesciană» (pp. 86 ‒ 100).
În secţiunea «Alegorie de nemurire cogaionică şi simbol al înfiorării cosmice din hadronica eră» (pp. 101 ‒ 131), ni se oferă «„Cheile“ pentru cele „şase porţi de aur“ ale neîntrecutei capodopere «Luceafărul», de Mihai Eminescu, ivită în aprilie 1883, în lumina tiparului, după un deceniu de cristalizare». Dar generozitatea maestrului-călăuzitor este mare și ne oferă pe opt pagini la notele de subsol basmul valah «Domnița din Grădina de Aur» cules de Richard Kunisch în cursul unei călătorii către Constantinopol, prin Dacia anului 1859; este o lectură în lectură menită a ne limpezi gândurile și binevenită ca o scurtă imersiune în alt univers paralel, unul dintre izvoarele eminesciene. Ar fi nedrept să dezvălui aici atâtea „puncte ale universului eminescian“, la care suntem conduşi de Ion Pachia-Tatomirescu fără a spune că se încununează în acest nou op al său şi o cercetare neîntreruptă, o muncă de 55 de ani (dintre «1 septembrie 1968 şi 1 Răpciune 2023» ‒ p. 3). Asta fără a lua în considerare autorii și operele studiate pe care din aleasă smerenie nu ni le înfățișează într-o bibliografie separtă, ci le așează la întdemână, cifrate la subsol. Așa să nu amețim. Prin această lucrare se dovedește un neobosit eminescolog „la puterea a treia“.
Lasă un răspuns