Viețile Sfinților sunt o carte mereu deschisă, în care se adaugă noi file în timpul istoric, mai ales în vremuri de prigoană și persecutare a credinței creștine. Comunismul a fost o perioadă istorică de teroare a imanentului asupra transcendentului la scala umanității. În cartea sfinților s-au scris noi pagini de mărturii și mărturisiri de credință în această perioadă grea pentru creștini și Biserică. Sfinții Închisorilor reprezintă coloana spiritual-creștină a poporului român. Mucenicii din temnițele comuniste sunt coloanele morale care înalță neamul românesc la cer. Martiriul lor a reînnodat pământul românesc de cerul dumnezeiesc. Sfinții Închisorilor nu au lăsat să se rupă legătura dintre români și Dumnezeu, în perioada când ateismul era politică de stat a regimului comunist. Acești martiri, mucenici și mărturisitori creștini din perioada gulagului comunist, în România anilor 1947 – 1964, sunt parte a patericului românesc, care au intrat deja în viețile sfinților universali. Sfinții Închisorilor români sunt acei „nesfinți” sfinți canonizați de popor, dar încă necanonizați oficial de către Biserică.
„Nesfinții sfinți și alte povestiri” este o lucrare teologică scrisă de arhimandritul rus Tihon Sevkunov, egumenul Mănăstirii Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir, care m-a inspirat să-i definesc astfel pe Sfinții Închisorilor români, care din diverse motive nu sunt canonizați, încă, de Sfântul Sinod al BOR, dar ei sunt deja pictați în frescele bisericilor noastre ortodoxe și frumos zugrăviți în inimile credincioșilor. Îmi place să-i mai numesc și sfinți populari. În durata lungă a istoriei creștinismului românesc nu mă îndoiesc că toți mucenicii anticomuniști vor fi canonizați de Sinodul Bisericii Ortodox Române. Un „sfânt de lângă noi”, dacă l-am parafraza pe teologul Ciprian Voicilă este mărturisitorul Nicolae Purcărea. El a fost un mărturisitor autentic și jerfelnic al credinței creștine în perioada terorii comuniste, în maniera expresivității și esențialității creștinismului românesc, așa frumos descrisă de cărturarul Simion Mehedinți. Acest român brașovean din inima țării, Nicolae Purcărea a înțeles din fragedă tinerețe că lipsa luminii este întunericul, că lipsa binelui este răul și că lipsa credinței duce la comunism. Purcărea a fost un mărturisitor întru Hristos, care a trecut prin calvarul experimentului Pitești, fără să renunțe la credința creștină și la mărturia prezenței vii a lui Dumnezeu în neamul omenesc, creștinesc și românesc, în ciuda condițiilor inumane de detenție și a torturilor la care a fost supus. Pentru acești sfinți din patericul românesc „căderea” din iadul temnițelor a ajutat la transfigurare, ridicare și mărturisire a credinței în cel mai frumos fel posibil.
Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov, în inima României, pentru care a bătut și sângerat atât amar de ani prin temnițele comuniste. Nicolae Purcărea fost arestat de patru ori: în 1942, martie 1945 şi 1949, apoi în 1958, trecând cu tăria credinței neclintite, ca un neînfrânt prin „universitățile” elitei românești aflate în recluziunea închisorilor comuniste. În orașul natal și-a urmat studiile primare și liceale și tot aici s-a înscris în Frățiile de Cruce, atras de ideile promovate de această organizație de adolescenți idealiști. Prima arestare a lui Nicolae Purcărea a avut loc în anul 1942, pentru convingerile sale ideologice, primind o condamnare de 15 ani, la numai 18 ani. Pentru menținerea puterii, „câinele roșu”, generalul Ion Antonescu nu ierta pe niciun tânăr idealist și creștin, care se opunea dictaturii sale militare. După doi ani, Nicolae Purcărea este eliberat în aprilie 1944, după ce trece prin închisorile din Brașov, Văcărești, Pitești și Alba Iulia. Mareșalul Antonescu a hotărât ca cei sub 21 de ani să fie eliberați din închisori, pentru a fi înrolați pe front în prima linie. Poate se vor prăpădi pe front ca să scape de opozanți era în logica mareșalului. Purcărea este înrolat în Regimentul 89 de infanterie de la Târlungeni din județul Brașov. Dar pe de 23 august 1944, odată cu întoarcerea armelor la ordinul Regelui Mihai I, tânărul Nicolae Purcărea va fi arestat iarăși, de aceasta data sub învinuirea de „prim dușman al poporului”. Este închis la penitenciarul din Brașov, unde va sta arestat până în toamna anului 1945. După eliberare Purcărea reușește să susțină examenul de admitere la Academia Comercială din Brașov, cu toate că în decursul acelui an a mai fost închis două săptămâni la penitenciarul din localitate și câteva luni în lagărul de la Caracal. În timpul studiilor este urmărit asiduu de Siguranță, fiind din nou reținut pentru 10 zile la sfârșit de decembrie 1947 și la începutul lui ianuarie 1948. Nicolae Purcărea, format în spiritual educației moral-creștine interbelice, realizează pe deplin pericolul unei noi arestări într-o Românie ocupată de tancurile sovietice, care avea impus un guvern marionetă de la Moscova. În cei trei ani de relativă libertate, Nicolae Purcărea urmează cursurile Academiei Comerciale din Brașov. Dar din pricina unei cuvântări patriotice ținute în ziua de 24 ianuarie, el va fi urmărit de Securitate, drept pentru care se va si refugia în pădurile de lângă Curtea de Argeș. Fuge în Munții Argeșului în vara lui 1948, unde s-a alăturat grupului de partizani condus de Dumitru Apostol. Viața de partizan, spunea mărturisitorul Nicolae Purcărea, a însemnat „frig, foame, mizerii, pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranțe pentru cauza măreață în care ne înregimentasem”. Arestați în anul 1949, luptătorii anticomuniști din Munții Argeș au fost anchetați la închisorile din Pitești și Craiova, fiind torturați și condamnați la ani grei de închisoare. În 1949, în urma unei confruntări cu trupele de Securitate, Purcărea a fost și el prins, anchetat la Securitatea din Pitești, apoi transferat la Craiova, unde a fost condamnat la 7 ani muncă silnică. Iar profesorul și avocatul Dumitru Apostol este condamnat de Tribunalul Militar Craiova la 25 de ani de muncă silnică. În această perioadă grea, Nicolae Purcărea este influențat foarte mult de avocatul Traian Trifan, un adevărat sfânt în viață, recunoscut de contemporani, și de o verticalitate morală ce nu s-a îndoit niciodată în fața cerberilor comuniști, lucru care l-a marcat toată viața pe tânărul brașovean. Credința și iubirea de patrie erau pentru Purcărea jaloanele unei vieți dedicate mărturisirii și jertfelniciei.
Fiind judecat la sediul din Craiova, în anul 1950, studentul Nicolae Purcărea va fi dus la închisoarea din Pitești, unde erau transferați toți studenții (din frățiile de cruce) „pentru reeducare”. Programul de „reeducare” instituit la închisoarea din Pitești, coordonat de pedagogul sovietic de origine ucraineană Makarenko viza lepădarea de credința ortodoxă si de convingerile politice anterioare condamnării, iar mai apoi transformarea victimei în călău. Despre perioada detenției Nicolae Purcărea a scris la o vârstă remarcabilă, de peste 80 de ani, o carte memorialistică document „Urlă haita…”, care demantelează procedeul comunizării, prin încercarea eliminării Bisericii și credinței din sufletul poporului român. Este o mărturie zguduitoare și metanoică. Este izbăvitoare. El s-a opus prin credință „haitei” răului. În vara anului 1949, Nicolae Purcărea a fost transferat la Penitenciarul Pitești și a intrat în procesul de reeducare la Închisoarea din Pitești pe 6 decembrie 1950 în camera la subsol, fiind bătut de un comitet condus de Alexandru Mărtinuș. A fost torturat o lungă perioadă, rezistența sa de a nu renunța la credința creștină și de a nu declara informații suplimentare înfuriindu-l pe torționarul Eugen Țurcanu. Acesta din urmă l-a bătut pe Nicolae Purcărea până când i-a rupt 3 coaste și i-a spart timpanul, cauzându-i o pierdere temporală a auzului. Gravele torturi l-au adus pe Purcărea într-o stare de inconștiență permanentă. „În demascarea de la Pitești, ideea de Dumnezeu trebuia desființată, căci credința era frâna care-i oprea pe bandiți să se lepede de „opiul” misticismului legionar. Trebuia scos prin orice mijloc din sufletul cobailor acest ultim suport moral. Credința era ultimul resort al rezistenței noastre sufletești. Cu o insistență diabolică eram întrebați: «Mai crezi în Dumnezeu?». Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriați începeau iar bătăile și torturile… Tot ce era pentru noi mai sfânt, în mintea bolnavă a torționarilor devenea prilej de blasfemie.” (Nicolae Purcărea, Urlă haita, Ed. Manuscris, 2017). În vara anului 1951 este transferat la Canal, însă revine la Pitești în 1952 fără a ști că procesul de „reeducare” fusese oprit, așteptând reînceperea torturilor. În același an este mutat la Gherla, unde l-a avertizat pe Ion Sadovan de pericolul studenților reeducați, fapt pentru care a fost trimis câteva luni la izolare. Restul detenției și-a petrecut-o la Codlea și din nou la Gherla.
În anul 1956, Purcărea va fi eliberat din închisoare si trimis, cu domiciliu forțat, în localitatea Lățești, din câmpia cu ciulini a Bărăganului. Condamnarea la „domiciliu forțat” implica părăsirea localității decât numai până la o distanță de maxim 15 kilometri. Acum o va întâlni pe cea care îi va fi soție, un om asemenea lui, care a pătimit opt ani în închisorile comuniste. Cei doi ani de așa-zisă libertate controlată între „ciulinii lui Istrate” a Bărăganului, datorită frumuseții câmpiei și a întâlnirii cu dragostea, l-au întremat trupește și sufletește, iar participarea la Liturghia oficiată de preoți deținuți l-au întărit moral și duhovnicește pentru viitoarele lupte în războiul nevăzut. În anul 1958, imediat după cununie, cei doi vor fi separați și închiși: soția este întemnițată în închisorile din Miercurea-Ciuc si Oradea, iar Nicolae Purcărea a fost închis în lagărul de muncă silnică din Noua Culme, lângă Constanța. Dupa o perioadă petrecută în lagărele din Delta Dunării, în anul 1960, Nicolae Purcărea va fi expediat la închisoarea Aiud, unde este supus reeducării cu „acordul” prizonierilor, fără tortură, de către comandantul Gheorghe Crăciun. Mărturisitorul din Aiud refuză reeducarea, care era o nouă formă de maltratare morală a sufletelor, fiind printre cei 200 de neînfrânți, ce au refuzat procedeul de lepădare a credinței, prin persuasiune, inițiat de către comuniști. La Aiud este închis cu Petre Țuțea, George Manu, Nichifor Nrainic, Radu Gyr, Nicolae Pătrașcu sau Ioan Ianolide. Va fi eliberat în anul 1964. După cei 20 de ani de pătimire, Nicolae Purcărea avea să spună: „Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor”. A fost forma lui spirituală de rezistență la apocalipsa comunistă, care l-a dus la supraviețuire prin credința în Dumnezeu. După ce a fost eliberat s-a întors la casa părintească, unde s-a dedicat sculpturii în lemn, inspirat de Constantin Brâncuși. Totodată, artistul, după 1990 a publicat două volume: „Ţara mea de basm. Rostuirea artei populare” şi „Urlă haita… Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud”. Purcărea a fost declarat Tezaur Uman Viu, fiind inclus în institutul național al patrimoniului, prin lucrările sale de lemn, adevărate opere de artă tradițională. „Arta populară este arta îndeletnicirii poporului nostru. Arta populară este o artă care îmbină utilul cu frumosul. De la prima pictură pe o lingură de lemn şi sculpturi pe diverse obiecte, oamenii s-au specializat, iar acum există o diversitate în domeniu. Nişte străini mi-au spus că suntem ţara cea mai bogată şi cea mai înzestrată cu obiecte de artă populară. Am o casă pe strada Pe Tocile, la nr. 15, unde am adunat foarte multe obiecte de artă populară. Vă invit să o vizitaţi, vă invit să vizitaţi ceea ce este frumos”, spunea Nicolae Purcărea, în decembrie 2013, când a fost omagiat în plenul Consiliului Judeţean, la vârsta de 90 de ani. „Ar fi foarte bine să meargă şi picioarele. Capul merge, dar picioarele nu prea mai merg. Dacă aş avea aceeaşi energie ar fi foarte bine. Spunea cineva că nu îi este frică de nimic în viaţă, dar îi este frică de Dumnezeu, de păcat şi de momentul în care forţele fizice îl vor părăsi. Aşa se întâmplă şi cu mine acum, forţa fizică nu prea mai este aceeaşi”. Purcărea a sculptat în lemn esențele frumosului așa cum din temnițele comuniste a cules boabele de muștar ale credinței nepieritoare.
Mărturiile lui Nicolae Purcărea din închisorile comuniste sunt zguduitoare și reveletoare. Acestea developează un mecanism diabolic al regimului marxist de a rupe legătura omului cu Dumnezeu, de a tăia cordonul ombilical dintre om și cer și dintre român și credința sa strămoșească. A lăsat mărturii zguduitoare și testamentare despre fenomenul Pitești: „Nu ne cereau să ne uităm la cel bătut, da` simțeai tu… Simțeai! După aceea toată ziua erai cu șmotru`. Te ținea într-un picior, te ținea cu mâna ridicată, te ținea la perete cu mâinile sus, dar lipit de perete. Și inventau… Asta, dom`le, n-am putut s-o înțeleg: cum inventau schinghiuri pentru fiecare. […] Eu am avut un planton care mă înghiontea doar în partea asta. Și, la un moment dat, i-am spus: «Domnule, mai lovește-mă și în partea astalaltă, nu numai acolo». A auzit Mărtinuș: «Ce vrea banditul ăsta?» «Păi zice să-l lovesc și în partea ailaltă.» «Lovește-l, mă, și în partea ailaltă!» (vezi Alin Mureşan, Cronica unei sinucideri asistate, Manuscris, 2017; Cosmin Budeancă, Experienţe carcerale III, Polirom, 2009). Nicolae Purcărea s-a pus în fața comunismului cu sufletul curat și credința puternică în dumnezeu. Credința a fost arma lui împotirva regimului comunist.
„Ca să înțelegi ce s-a întâmplat la Pitești, trebuia ca să fii tu însuți pe nicovala bătăii” mărturisea Nicolae Purcărea mai târziu după 1990. „Din Pitești scăpai sau prin moarte sau prin cădere. Dar mai era un al treilea mijloc: cel al înnebunirii. E foarte greu să suporți atâta bătaie și la un moment dat, îți cam crapă o doagă. Pe la Pitești au trecut cam 3000 de studenți și au murit vreo 33. Momentul cel mai greu al reeducării era când din victimă treceai în categoria călăului, iar principalul scop al reeducării era distrugerea unității prin neîncrederea pe care încercau să ți-o sădească în șefi. După ce făceai toată demascarea, interioară și exterioară, venea proba credinței tale în Dumnezeu. Și urmau metodele de tortură care să te facă să gândești că și credința este opium pentru societate. Fenomenul demascării de la Pitești a fost în paralel cu cel de la Gherla, dar la Gherla a fost mai dur pentru că la un moment dat Țurcanu s-a luat la întrecere cu Popa Țanu. Și fiecare își revendica supremația. De acum Popa Țanu se detașase de Țurcanu, avea ani buni de când era la Gherla și își făcuse rețeaua lui de informatori. Eu am avut un noroc chior, să zic așa, pentru că Țurcanu a plecat în ianuarie 1952 și eu am sosit în martie la Gherla. După aceea am trecut pe la Canal, Craiova, Pitești, Jilava. Dar Mărtinuș care rămăsese în locul lui m-a și atenționat: „Banditule, știm ce-ai mâncat, pe unde ai umblat și o pățești”. Și într-adevăr m-a luat și m-a băgat la izolare. În același timp se sistase bătaia la camerele 99, 100 și 103. Cel care mai bătea era Avădanei, ofițerul politic. Și dacă formal demascarea a încetat în 1952, în fapt ea a continuat. E cazul celor care au stat la izolare din 1952 până în 1953, când a murit Stalin, că altfel cine știe dacă mai ieșeam de acolo. Tot în 1952 a fost luat și Țurcanu și la Ploiești și Râmnicu Sărat s-au format comitete de anchetă și atunci i-a venit partidului în minte: „Hai să dăm vina pe legionari” și au inventat povestea cu Horia Sima și toate năzdrăvăniile.”
Mai târziu, la închisoarea din Aiud – o altă fațetă hidoasă a gulagului – au murit cu sutele deținuții de foame. „A fost o foamete cumplită și numai ce îi auzeai că sughiță și ăsta era primul simptom al morții. Și foamea a făcut parte din suferință, ca și bătaia și frigul. Țin minte că eram prin anii ᾽62-᾽63 la Aiud și a venit la noi colonelul Crăciun, comandantul închisorii și îi plăcea să facă pe grozavul și zice unui preot: „Ei, popo, ce zici tu? Am ajuns pe lună. Ce mai vrei acum?”. Iar preotul, umil, zice: „Domnule colonel, ar fi bine să luăm pe loc repaus”. „Păi, de ce, mă?”. „Păi, dacă de după o stâncă apare mâna lui Dumnezeu, ce vom face?”. Și Crăciun i-a tras o înjurătură și a plecat.” Altădată ne-a strâns în așa-zisele cluburi și aducea conferențiari care să facă reeducare ca la Pitești, doar că metodele erau altele. În fond urmăreau același lucru: distrugerea Mișcării Legionare. Într-o zi, s-a citit declarația lui Gyr sau a lui Crainic, nu mai știu exact, și Crăciun a exclamat: „Ei, și ăsta al vostru, mare șef, s-a dezis de Mișcare. Acum ce mai vreți?”. Dar unul din fundul sălii, zice: „Domnule colonel, atât a putut. Până aici i-a fost drumul. Duce altul mai departe”. Și Crăciun a plecat înfuriat. (Nicolae Purcărea – Revista Atitudini, Anul VII, Nr. 39, iunie 2015, pp. 58-63). Cum au rezistat toți acești martiri torturilor înfiorătoare, tot Nicolae Purcărea ne mărturisește. Credința a fost forma de rezistență absolută împotriva celor care doreau să transforme omul după Chipul lui Dumnezeu în fiară apocaliptică: „Să nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!…”
După eliberare, Nicolae Purcărea și-a împlinit destinul și liniștit sufletul, în mijlocul Bisericii, dar și în arta populară a lemnului, identificându-se cu modelele și liniile ancestrale pe care le-am moștenit ca neam din vechile culturi geto-dacice. A devenit „tezaur uman viu” în arta populară și un sfânt popular recunoscut și recunsocut de numeroși tineri români care-l vizitau în casa părintească. Blajin și cu ochii limpezi, Nicolae Purcărea era modelul viu al omului care îl avea pe Hristos sădit în el prin participarea la Liturghie. El împlinise învățătura pauliană că „Hristos trăiește în mine”. În ultimii ani din viață, Nicolae Purcărea a oferit un interviu despre iadul de la Pitești. Despre acest iad e foarte greu să mărturișești așa cum i-a fost aprope imposibil și lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care a trecut și el prin calvarul inventat diabolic de sovieticul Makarenko. Coborârea în subterana dostoievskiană e cutremurătoare. „Dar eu când am fost chemat prima dată la anchetă (în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera şi şeful lor te chema la raport) eu nici nu am apucat să mărturisesc ceva şi zice: „Uite, banditul, că nu vrea să spună!” Şi m-au luat la bătaie! Te întindea pe un prici, alţii se puneau pe tine să te imobilizeze, şi şeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici – te doare în moalele capului. În două părţi ale camerei, pe lung, de o parte și pe alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, şi în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesităţi şi altul pentru apă. Şi vărsase apă pe jos şi te punea să alergi. După bătaie, parcă călcai pe sticlă, era îngrozitor. Şi aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Şi după aceea ziua te punea să stai într-un picior, și să faci șmotru (pe jos era mozaic, trebuia să freci), să faci genuflexiuni, fel de fel mişcări care te umileau. A te mişca era bine, dar îţi punea în spate, după ce erai transpirat, un palton, şi pe altul, şi te încărca peste tine, și toţi, hai peste el, şi te sufoca. Până la urmă vorbeau despre ateism. Unii începuseră să cedeze, să fie convinşi de Ţurcanu. Ultima întrebare era: „Care mai crede în Dumnezeu?” Şi dacă ridicai mâna – „Eu mai cred”, gata: „Banditule, cu tine mai am de lucru!” Asta era vorba lui Ţurcanu: „Mai am de lucru cu tine”. Dumnezeu nu i-a ajutat. Pentru că îşi dădea seama că încrederea în Dumnezeu era o legătură invizibilă care te determina să nu faci aia, aia… Că, altfel, cei care nu mai credeau, erau liberi şi făceau tot felul [de răutăţi]: băteau, înjurau, schingiuiau de mama focului. – Cum aţi rezistat? – Ne rugam, pe de o parte. Ce să mai înveţi poezii… Că te ținea în poziţie – de exemplu, pe marginea patului, să stai în poziţia aceasta şi să nu priveşti decât drept înainte, să nu te mişti în dreapta sau stânga. Înţepeneai. „În alte cărţi spune că din situaţia asta nu scăpai decât doar cedând sau te omorai. Dar nu puteai să te omori, că nu aveau cu ce. Cei care şi-au ascuţit o lingură de exemplu sau au avut cuţit şi şi-au tăiat venele, de exemplu, ca să moară, i-a prins Ţurcanu şi i-a bătut de mama focului. Dar mai era a treia cale: te băteau până înnebuneai. De exemplu, eu o bucată de timp nu am mai ştiut de mine. După ce m-au băgat în hârdău am simţit că s-a rupt o coardă. Mult timp nu am mai ştiut de mine”.
Întrebat de un reporter după 1990, dacă are regrete, bădia Nicolae Purcărea a răspuns cu seninătatea caracteristică: „Ce regrete?! Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: Ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie? Ce este mai bun altceva? Nu îmi pare rău… dacă așa mi-a fost destinul. Ce altceva mai bun în lumea asta, ce concepție mai bună? Omul nu e capabil să se ridice la înălțimea cerințelor. Și așa și noi am încercat prin felul în care am putut, să ajungem la un nivel spiritual.” Nicolae Purcărea a înțeles înălțimea spirituală a omului, de a crede în Dumnezeu și de fi una întru Hristos. Țelul omului este mântuirea și obținerea vieții veșnice. Orice sacrificiu este de fapt Calea Crucii spre întâlnirea cu Hristos la Judecata de Apoi și obținerea vieții veșnice. Nicolae Purcărea a fost deasupra torționarilor său din toate punctele de vedere, dar mai ales moral. Cu un astfel de om, un „munte de credință”, comuniștii nu aveau cum să-și împlinească satanica reeducare. Nicolae Purcărea a murit senin la Brașov, pe 25 septembrie 2015, ca un sfânt. Au rămas în urma sa o viață de pateric, cărțile, interviurile și articolele prin care ne îndeamnă să trăim pe calea hristică atât ca om cât și ca neam. „Curaj îi trebuie și cititorului, să ducă la bun sfârșit lecturarea unei asemenea balade. Practic va fi obligat să privească în ochi, la fiecare pas, ferocitatea. Numai că cititorul are șansa să observe și miracolul că cei care au fost târâți în temnițe și-n chinuri înfiorătoare nu au fost striviți nici în moarte, nici în crucificare. Ei adeveresc că lumea fără Dumnezeu omoară, împilează, batjocorește și distruge cu furia urii oarbe și demente, fără milă și fără cruțare. Toți cei care au reușit să urce calvarul, au aflat pe culmile durerii sau în adâncul deznădejdii, un Domn al îndurării, al iubirii și al compasiunii, care a topit în apele incomensurabile ale dragostei liberatoare toată înfrângerea, transformând-o în tot atâta biruință.” (Nicolae Pucrărea, Urlă haita, ed. Manuscris, 2017). Nicolae Purcărea a fost un neînfrânt al cărui țel a fost mântuirea individuală, dar, mai ales colectivă, împreună cu neamul din care a făcut parte. Viața lui este o filă din patericul sfinților poporului român. Mărturiile sale sunt file de pateric și filocalie. În „urletul lugubru al haitei”, Nicolae Purcărea l-a mărturisit pe Hristos până la capăt în așteptarea Judecății de Apoi. Jertfa sa a devenit un model de urmat pentru creștinii, că doar prin credința neclintită și rugăciune te mântuiești, ca persoană în „chip dumnezeiesc” și în comuniune cu Biserica și poporul din care te-ai născut. Nicolae Purcărea este lecția de creștinism asumată a unui sfânt popular, dar și o reflecție că „lumea fără Dumnezeu ucide” trupul și, mai ales, sufletul. Țelul vieții este Învierea și obținerea vieții veșnice.
Lasă un răspuns