Vedeți dumneavoastră, de multe ori, în copilărie sau tinerețe, ne apare în față un om model, un exemplu de om, de artă sau meșteșug, iar apoi toată viața vom urma acel ideal de a fi ca cel luat drept model, sau de a face ceea ce el face. Așa s-a întâmplat și cu pictorul Nicolae Vermont. Născut ca Isidor Grünberg, la 10 octombrie 1866, în Bacău (decedat la 14 iunie 1932 la București), acesta a fost un pictor și gravor român, de origine evreu. Mai târziu în viață s-a convertit la religia creștină ortodoxă. S-a născut la Bacău în familia profesorului Iosif Grünberg (pseudonimul Vermont [vert mont = verde munte] este traducerea din germană a numelui Grünberg [grün Berg = verde munte]). A studiat la Școala de arte frumoase din București, cu Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei instituții, apoi la München și la Paris.
Ostil conformismului academic, Vermont s-a atașat mișcării de înnoire a grupului pictorilor independenți, numărându-se printre membrii fondatori ai societăților „Ileana” și „Tinerimea artistică”, în cadrul cărora a expus cu regularitate. În pictura de peisaj, înrudit ca viziune cu Nicolae Grigorescu (pe care îl admira), Vermont a lăsat imagini din Câmpulung și din Oltenia, de un lirism pur și delicat, valorificând atât spontaneitatea și acuitatea observației, cât și virtuozitatea desenului. Atras de compoziție, a excelat în pictura de gen inspirată din viața oamenilor simpli, pe care a zugrăvit-o cu multă căldură emoțională („Emigranții”, „Coșarul”, „Bragagiul”). A fost influențat și de stilul pictorului munchenez Fritz von Uhde.
Din însemnările emoționante rămase după moartea pictorului Nicolae Vermont putem extrage câteva date autobiografice destul de concise, dar preţioase pentru a înţelege viaţa artistului. „Încep dinainte de naşterea mea, într-una din nopţile când mama mea, aşteptându-mă să viu pe lume, m-a visat, închipuindu-mă că mă vede sus-sus de tot pe o schelă într-o biserică lucrând nu prea ştia ce, însă o lumină mă învăluia şi atunci, cu lacrimi, mama s-a deşteptat din vis. Mai târziu mi-a povestit visul şi plângea. Deseori, de atunci, stau sus pe schele, zugrăvind până seara târziu, când aprind o lampă, ca să cobor din bolta poleită spre întunericul de jos. (…) Despărţiţi de tindă (…în casa noastră…), şedea pictorul Nicolae Grigorescu. Marele artist venise la Bacău pentru a face studii de evrei, studii care le-a folosit în iarmaroacele din Bacău, şi acele capete de suferinzi şi şireţi, bolnavi de sărăcie, dar iluminaţi de visul credinţei, transfigurate în pâlpâiri de aur roşu. În acest decor am trăit prima mea lecţie de pictură…
Pe tata îl interesa foarte mult munca domnului Grigorescu, care altminteri era un mizantrop tăcut şi singuratic, sensibil la înfrângeri şi fugind de laude. Mult timp mai târziu, când am început să înţeleg viaţa, îmi amintesc de vorbele tatii despre omenia şi farmecul pe care îl însufleţea în pictura lui Grigorescu. Eu ascultam cu nesaţiu şi de multe ori pândind prin crăpătura uşii căutam să descopăr minunile despre care mi se tot vorbea în legătură cu vecinul de alături. Într-o zi, Grigorescu mi-a dat voie să pătrund în odaia lui! Bucuria de atunci a fost hotărâtoare pentru viaţa mea. Descopeream, pe scândurele şi pânze, care cu lin trase de boi albi ca laptele. O şatră ţigănească sub aripa de liliac a unui cort în asfinţit de aur. În mijlocul încăperii, pe şevalet, o pajişte cu iarbă înflorită în soare, unde păştea o vacă. Umbre albastre-violete lunecau străvezii pe munţi de vis, închizând depărtările. Imaginile s-au întipărit sub fruntea mea de copil şi mi-au rămas vii înaintea ochilor încât şi azi când mă gândesc la Grigorescu văd feeria de lumină a acestui atelier improvizat in mireasma veriurilor şi a culorilor de terepentină. Dar după această revelaţie un simţământ nou îmi răscolise sufletul. Nu mai aveam linişte, trebuia să încerc şi eu să fac tablouri. ”
După cei cinci ani petrecuți alături de Theodor Aman, Nicolae Vermont nu a reușit să obţină bursa pentru străinătate, cel care l-a ajutat fiind Grigore Ventura, cumnatul său, cu sprijinul căruia a putut în cele din urmă să plece în 1887 la München, unde s-a înscris la Academia de pictură condusă de Ludwig von Loeft. Artistul a studiat în Germania timp opt ani, petrecându-și vacanţele în România și tot datorită lui Grigore Ventura a reușit să mai vândă câte un tablou pentru a se întreţină la studii. La München s-a apropiat de mişcarea artiştilor grupaţi în jurul revistei de artă socială „Simplicisimus”. Revenit în ţară, Nicolae Vermont a deschis prima sa expoziţie de pictură în 1896, la Ateneul Român, și-a continuat studiile la Paris, iar în anul 1900 a avut o altă expoziţie, ocazie cu care I. L. Caragiale, care tocmai primise o mare moștenire de la o mătuşă, i-a cumpărat douăsprezece tablouri dintr-odată.
Artistul, alături de Ștefan Luchian, a fost promotorul grupului de artă independentă „Ileana” şi, alături de Al. Satmari, printre întemeietorii „Tinerimii artistice”. A avut, în repetate rânduri, expoziții în străinătate la Paris, Veneţia sau Barcelona, a zugrăvit, împreună cu Serafim şi Artachino, catedrala din Sofia (Bulgaria), iar în România a realizat pictura bisericilor din Fundeni, Gherasea, Rucăr, Cernavodă, Tecuci, Măneşti, Cătrineşti, capela cimitirului din Botoşani şi a restaurat biserica Nicolae Şelari, Mitropolia şi Căciulata.
Din familie, fratele său a fost traducătorul și astronomul Bernard Varvara Vermont, iar sora sa a fost actrița Lea Fanșeta Vermont, mama actriței franco-române Marioara-Aristița Ventura. Din sute de tablouri şi-a câştigat Nicolae Vermont cu greu existenţa lui şi a familiei sale, multe schiţe păstrează prospeţime vie în culoare şi calităţi de pictor adevărat. Dar nu mai puţin importantă rămâne opera lui de aquafortist. Singur, după moartea lui Aman, a dus mai departe arta gravurii pe aramă în şaptezeci de planşe. Pictorul, care era bolnav de mai mult timp, a murit pe 14 iunie 1932, la vârsta de 65 de ani, la București.
Dispariția sa a fost deplânsă de întreaga lume artistică: „Unul din cei mai de seamă pictori— blând, modest şi stăpânitor mai mult decât toţi ceilalţi al meşteşugului artistic — după lungi suferinţe a încetat să mai fie între noi. În urma lui, alături de copii şi soţie (soția artistului se numea Frederica, iar fiicele sale au fost Margareta și Zoe, ambele pictorițe), rămâne risipită prin ţară o lungă serie de opere valoroase în pictură şi gravură. Nicolae Vermont dintre toţi pictorii noştri era acela care cu mai multă virtuozitate şi cu un adevărat talent a izbutit să creeze compoziţiuni inspirate fie din biblie, fie din istoria noastră. Desenul Iui întotdeauna minuţios şi clasic dovedea cu prisosinţă neuitate învăţături. Fusese mai mult decât prieten cu Grigorescu, şi la unele opere au lucrat împreună — de asemeni o caldă afecţiune îl legase de Luchian”. În creația sa din ultimii ani, a înclinat spre satisfacerea gustului unui public amator de pitoresc. Lucrările sale de gravură sunt executate cu o deosebită finețe, iar picturile au o tușe de culoare ireală, ce lasă lumina să le mângâie sublim.
Lasă un răspuns