O zi întreagă, ziarele, televiziunile, site-urile și podcast-urile au vuit (adică și-au manifestat indignarea și dezamăgirea) pentru că la concertul „Coldplay” publicul a huiduit și a fluierat în timpul prestației cântărețului de manele Babasha (invitat de Chris Martin). Am convingerea că este un subiect deosebit de important, atâta vreme cât în mijlocul Apocalipsei pe care o trăim, interesul stârnit a fost atât de mare. La un an după scandalul maneleor lui Salvatore Ganacci la NeverSee și ale lui Gheboasă la Untold, ne aflam cu discursul public în același loc. Nu trebuie să explic ce sunt manelele (iar acest lucru face parte din argument), dar câteva precizări cu privire la rolul lor cultural – atât cât îl înțeleg și eu – trebuie făcute. Maneaua este pur și simplu expresia unei subculturi (cu sensul de cultură cu valori joase, nu cu sensul de cultură defavorizată): manelismul. O auzim rar, fiindcă este prea puțin prezentă pe canalele media oficiale (dar asta pentru că promovează valori joase, nu pentru că este minoritară și sugrumată de cultura majoritară). Deja manelismul este o cultură la modă, pe val, adoptată la scară largă de tineri, plină de forță (și nicidecum de toleranță). Manelismul este o subcultură majoritară. Lipsa de toleranță provine din ideea că ceea ce este inferior valoric dar plin de putere, nu acceptă și nu tolerează ceva superior valoric. În plus, manelismul joacă și cartea discriminării (ca orice curent cultural postmodernist), atunci când ajunge în situația în care minoritatea culturală non-manelistă este în poziția rară de a putea riposta (cum a fost cazul la concertul Coldplay). Manelismul susține că reacția de respingere nu este dată de calitatea muzicii, ci de faptul că cei ce o cântă (dacă putem spune astfel) sunt în majoritatea lor de etnie romă. Așa cum cei ce urăsc maneaua nu o fac pentru că e cântată de romi, tot așa cei ce iubesc maneaua nu o iubesc pentru că e cântată de romi, deci argumentul este ușor de demontat. Maneaua este foarte răspândită dincolo de granițele etniei rome. În cazul aflat în discuție, trebuie precizat de la început că publicul a huiduit muzica, nu artistul.
La „Coldplay” a venit tocmai minoritatea non-manelistă, dar care se definește astfel tocmai pentru că se simte asaltată de manelism (în toate formele lui), căutând probabil un respiro. Publicul a venit pentru „Coldplay”. Să facem exercițiul de a ne imagina că în mijlocul unui concert înfierbântat al lui Guță, Guță ar fi oprit concertul și l-ar fi invitat să cânte o baladă pe Martin Gore. Cum ar fi reacționat maneliștii? L-ar fi lăsat pe Martin să își termine piesa într-o liniște mormântală și s-ar fi aprins brichetele sau… Exact!
Dar huiduiala și fluieratul sunt normale, sunt civilizate? Cred că, așa cum spune și HRP, „noul civilizat, prin care înțeleg omul dispus să trăiască între alți oameni de care nu este legat afectiv, trebuie să posede două virtuți cardinale: politețea și capacitatea de a se indigna.” Omul trebuie să se poată indigna, să arate că civilizația nu înseamnă servitute și dresaj. În acest context, huiduiala este o expresie a indignării. De altfel, nu ar trebui să uităm că politețea și toleranța care li s-au pretins celor din sală funcționează în ambele sensuri.
„Coldplay” a venit cu muzica lor, iar oamenii exact asta au plătit. Cineva spunea la televizor că ar trebui să fim de acord cu valorile – a se citi ideologia – pe care o îmbrățișează și – mai mult – o răspândește „Coldplay”. Să nu ne amăgim: prezența lui Babasha pe scenă nu este în primul rând urmare a unei analize de pe piața muzicii din România și nici nu este trezită de dorința de a promova un tânăr talentat, dar necunoscut. În luna curcubeului, „Coldplay” este vârf de lance în promovarea culturii woke, LGBTQ+, etc… La mai multe dintre concertele „Coldplay”, Chris Martin a purtat pe scenă binecunoscutul steag cu multe culori. Babasha a fost ales pentru că aparține unei etnii, nu pentru că e talentat (poate este!), și nici măcar pentru că aparține unei culturi (autointitulate) oprimate (manelismul). Babasha este un minoritar – de etnie romă – aparținând unei subculturi majoritare. Nu cred că publicul, oricât de mult îl apreciază pe Chris Martin, ar trebui să înghită în tăcere și porția de ideologie servită cu manelele lui Babasha. Publicul are dreptul la reacție. Așa cum are dreptul la expresia aprecierii prin aplauze, așa are dreptul la expresia indignării prin huiduieli. Nu cred că huiduiala este problema (ci cauza ei). Dacă Chris ar fi avut o zi proastă și nu ar fi performat, nici măcar el nu ar fi fost surprins dacă mulțimea ar fi ajuns la exasperare și l-ar fi huiduit.
Dar să lăsăm pentru o clipă nota ideologică și să luăm în calcul și alte posibilități… Evenimentul neplăcut cu Babasha poate fi interpretat și în nota experimentului, a proastei inspirații, însă cântărețul trebuie să-și asume total riscul ce derivă din excentricități. Tot atât de bine, evenimentul poate fi interpretat și în nota neadecvării (nici Metallica în mijlocul Traviatei nu ar da bine, deși…) al neseriozității, al batjocurii. Publicul ar fi putut trage următoarele concluziile: „Coldplay” are gustul muzical al unei cărămizi, „Coldplay” nu s-a interesat cine urmează să urce pe scenă sau „Coldplay ”nu îl respectă. Publicul este viu și are și el sensibilitățile lui…
Am fost în sală când, la concertul Larei Fabian, un individ (ce semăna la port cu Iisus, îmbrăcat în cearșaf și în picioarele goale) a coborât de pe rândurile din spate pe culoarul principal, s-a apropiat de scenă cu un pas hotărât ce i-a neliniștit pe cei însărcinați cu securitatea și a cerut să cânte. Lara Fabian a liniștit sala și bodyguarzii și l-a invitat alături de ea cu un gest de regină ce a convins publicul că este acolo o complicitate. Totuși, cu toată dragostea pentru inegalabila Lara Fabian, după ce a tolerat mai bine de un minut cântatul (dacă putem numi astfel – gajaiala și horcăiala falsului Iisus), publicul a început să-l huiduie și experimentul ad-hoc a fost oprit.
Nu pot fi concluzii clare cu privire la eveniment în sine. S-a întâmplat ce s-a întâmplat. „Coldplay” a greșit, publicul a greșit. Intenții bune, așteptări ratate. Este însă mai interesant cum acest eveniment a reverberat în societate și cum a trezit toate energiile negre, toți vârcolacii ideologici sub luna Mândriei. Peste tot numai moraliști de salon și zei ai politeții și ai bunei creșteri; peste tot critici la adresa publicului intolerant și neiubitor de romi, manele și ideologie modernă. Din considerentele expuse mai sus, iau partea publicului „Coldplay” (nu în conflict cu „Coldplay” și cu nefericitul dar norocosul Babasha) ci în conflict deschis cu manelismul, cu multiculturalismul, cu corectitudinea politică.
Lasă un răspuns