Câţi dintre noi mai avem răgazul să privim cerul senin dintr-o noapte de aprilie sau de mai? Mari înţelepţi ai lumii şi-au recăpătat credinţa numai admirând cerul, cu frumuseţea, armonia, cu măreţia lui. Mai bine preferăm să ne uităm la nu ştiu ce tâmpenie de doi bani transmisă de un post de televiziune de cartier, decât să admirăm creaţia lui Dumnezeu! Păcat! Ne-am reîmprospăta forţele, speranţele şi încrederea în Dumnezeu, Cel care le-a făcut pe toate cele din jurul nostru şi pe noi înşine. Am trăi într-o adevărată comuniune cu Dumnezeu. De multe ori am impresia că suntem nişte oameni deconectaţi de la sursa supremă de energie şi de viaţă. Vezi atâta tristeţe, atâtea feţe încruntate, stafidite, gălbejite, fără puterea de a zâmbi de a se bucura! Nu mai ştim să ne bucurăm de o Sărbătoare! Viaţa a devenit monotonă pentru mulţi. Nimic nu le mai marchează existenţa decât grija de ce vor mânca şi cât vor câştiga. Desigur, şi acestea sunt necesare, dar e păcat să ne lipsim de bucuria sărbătorilor. Sute de ani Sfintele Paşti, bunăoară, au fost prilej de bucurie mare pentru creştini, pentru români. Se pregăteau de Paşti cu mult înainte. Ţineau cu sfinţenie Postul Paresimilor. Ba chiar şi clanţele uşilor le frecau cu cenuşă, ca nu cumva să se spurce de vreo grăsime rămasă de la lăsatul secului. Făceau curăţenie în case, în curţi, în grădini, pe locuri, ca toată făptura să primească Sfintele Paşti în curăţenie şi în ordine. Mai mult, fiecare căuta să se înnoiască cu ceva de Paşti. Pentru aceasta lucrau gospodinele zi şi noapte să ţese dimii. Bărbaţii le duceau la pivă, apoi la croitor şi le făceau sumane şi iţari. Când iţarii erau albi, femeile se întreceau să coase pe ei tot felul de înflorituri. Măiestria cea mai de seamă însă era arătată la ţesutul opregelor, fustâcelor, dar şi a covoarelor, păturilor şi macatelor de tot felul. Mai mult, când oboseau să oardă, să năvădească, să dea prin iţe şi pe spată, să toarcă, să facă motci, gheme şi ţevi, să mânuiască vârtelniţa şi sucala, daracul şi furca, războiul şi suveica, brâglele şi tălpeţii, când se plictiseau să adune culorile florilor câmpului pe ţesături, luau acul şi pânza de in îndelung înălbită la pârâu şi începeau să coase de zori. Din fir subţire de arnici de toate culorile şi nuanţele trebuiau cusute altiţele şi răurii la cămăşi. Uşor-uşor apăreau ciupagele şi poalele ca nişte adevărate minuni ale minţii şi destoiniciei omeneşti. Costumele de fată erau cele mai migăloase şi cele mai frumoase.
În noaptea de Paşti trebuiau să meargă la biserică toţi, cu mic cu mare, îmbrăcaţi cu cele ce pregătiseră în timpul iernii. Mai ales fetele şi femeile erau adevăratele vedete ale satului. Nu era vorba de mândrie în tot portul acela românesc adevărat, ci de pricepere şi de hărnicie, de îndemânare şi imaginaţie. Toţi şi toate se pregăteau pe cele mai diferite planuri ca să-L primească pe Hristos, ca să întâmpine Paştile cu bucurie curată. Era un adevărat spectacol, când, la sfârşitul slujbei, părintele chema pe cel mai bătrân aflat în biserică şi ciocnea un ou cu el şi-i ura de bine, dând astfel undă verde bucuriei pascale pentru toţi. Când era cimitirul în curtea bisericii, mergeau atunci, noaptea, cu lumânări în mâini, cântând „Hristos a înviat!”, ca să audă şi morţii şi să se bucure şi ei. Când cimitirul a fost depărtat de biserică, se duceau acolo a doua zi, apoi dădeau de pomană celor duşi dincolo!
După-amiezile zilelor de Paşti erau de neuitat. La locul cunoscut, de obicei în centrul satului ori în curtea şcolii, se aduna toată suflarea satului. Veneau şi lăutarii invitaţi de voinici şi începea hora. Atunci să fi văzut cum îşi etala fiecare costumul îndelung pregătit de Paşti. Cei tineri jucau, cele bătrâne comentau, iar vârstnicii ciocneau ouă „pe luat” sau puneau ţara la cale. Atunci ieşeau „în lume” tinerele de 16-17 ani, care jucau pentru prima dată în horă. Atunci începeau să se pună bazele viitoarelor familii şi nunţilor ce urmau să aibă loc până toamna. Era un prilej de mândrie, de bărbăţie şi de curaj, dar şi de etalare a posibilităţilor economice pentru cei care „luau hora înainte”. Se iscau uneori adevărate conflicte între tinerii satului cu privire la „luatul horei”. Mai erau şi situaţii când conflictele se terminau cu o adevărată păruială între grupuri de tineri. Erau şi acestea adevărate concursuri de putere, destoinicie, bărbăţie. Era o formă de a se face remarcaţi în faţa comunităţii. Cele mai multe dintre hore se jucau în şir, în cerc sau în spirală, doar câteva erau jocuri de doi. Cine-şi mai aminteşte de nenumăratele hore de pe la noi, precum Sârba, Danţul, Ardeleanca, Brâul, Restemul, Bordeiaşulşi altele? Cine îşi mai aminteşte de marii jucători ai diferitelor generaţii, care dădeau adevărate reprezentaţii de măiestrie coregrafică în faţa consătenilor
Remarcăm însă un fapt interesant: horele se jucau în sensul invers sensului acelor de ceasornic. Prin faptul că ele se jucau în cerc, aminteau de vremea când pe aceste locuri se oficia Cultul Soarelui, adică strămoşii noştri se închinau Soarelui, socotindu-l adevăratul Dumnezeu. Horele nu erau numai element de distracţie, ci şi element de cult. Pentru că ele se jucau în sensul opus sensului acelor de ceasornic, dovedeau dorinţa celor ce jucau, adică al celor ce oficiau cultul Soarelui, de a întoarce Timpul către origini, de a face bătrâneţea tinereţe şi tinereţea copilărie. Oamenii puteau spera şi aceasta! Hora se „încinta” tot mai mult, până devenea un vârtej ameţitor al tinereţii, al forţei, al bucuriei de a trăi. Jucătorii se desprindeau de la pământ pentru câteva clipe, parcă ar fi vrut să-şi ia zborul spre alte zări, spre alte locuri… Oameni în toată firea deveneau pentru câteva ceasuri adevăraţi copii prin bucuria pe care o trăiau cu adevărat.
Au fost vremuri când, în ciuda tuturor greutăţilor şi sărăciei, oamenii noştri au ştiut şi au avut puterea să se bucure de măreţia Sărbătorii! Of , of, of ! Mai avem noi, cei de azi, acea putere de a ne bucura? Din păcate nu! Trece Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca oricare dintre zile. Mulţi nu se mai ostenesc să postească înainte de Paşti. Nu mai vorbim de ţesături şi cusături. Dacă ne înnoim vreunul vestimentaţia, mergem la magazin şi luăm ce ni se pare mai ieftin, fie că e chinezesc, turcesc, franţuzesc sau armenesc. Important e să ne acoperim cu ceva goliciunea. Ce să mai vorbesc de fete! Bluziţa de la grădiniţă e bună şi la 20 de ani. O pereche de nădragi rămaşi de pe la fraţi şi asta-i tot. Important e să rămână burta goală, iar buricul ca un detector de proşti. Unii nici nu se mai obosesc să meargă la biserică în noaptea de Paşti. Le e destul un film două, dacă se poate cât mai pornografice sau poliţiste, pentru ca somnul să-i cuprindă. Masa de Paşti pentru mulţi nu se deosebeşte decât foarte puţin de mesele celelalte de până atunci, fiindcă mâncărurile au fost aceleaşi. Cei mai mulţi uităm să mai mergem la mormintele celor dragi, să aprindem o lumânare, să le punem o floare şi să le şoptim şi lor: „Hristos a înviat!” , ca să le întărim şi lor speranţa că şi ei vor învia!
Ar fi atât de mare nevoie, ca să învăţăm să ne bucurăm de Sărbătoare, de cea mai mare Sărbătoare. Mai avem noi această putere, oare?
Lasă un răspuns