Se cuvine să zăbovim un pic asupra evenimentelor, care au premers aceste momente dramatice din viața Mântuitorului. Vom analiza câteva aspecte, pe care nu le-am întâlnit comentate în nici o pastorală a ierarhilor din ultimii treizeci de ani, în nici o exegeză biblică sau predică, pe care am citit-o sau ascultat-o. Pretutindeni am întâlnit spunându-se, că Mântuitorul a fost condamnat la moarte o singură dată. Eu vă spun că a fost condamnat la moarte de trei ori. Iată-le: Cea dintâi condamnare la moarte a avut loc în primele lui săptămâni de viață. A fost pronunțată de regele Irod, în momentul când și-a dat seama că a fost păcălit de magi. A dat poruncă să fie uciși toți copiii sub doi ani, că doar-doar Îl vor omorî și pe Iisus. Era o condamnare indirectă. Motivul condamnării? Aflase de la magi, că Iisus urma să fie împărat. Se temea că Iisus va fi succesorul lui, iar el pregătea scaunul regal pentru propriul fiu, Irod Agripa, care va și ajunge rege de fapt. Au fost uciși 14.000 de copii nevinovați. Iisus a scăpat, fiindcă a fugit cu Sfânta Fecioară și cu bătrânul Iosif în Egipt…
Cea de-a doua condamnare s-a derulat de-a lungul întregii Sale vieți pământești. A constat în marginalizarea, în ignorarea totală din partea autorităților politice și civile. Iisus avea în persoana Sa două firi: una omenească și alta dumnezeiască. Faptul că era Fiul lui Dumnezeu nu-l știa decât El, Sfânta Fecioară Maria și bătrânul Iosif. Acesta era secretul familiei lor. Pentru toți ceilalți El nu era decât fiul dulgherului din Nazaret. Se remarcă de timpuriu printr-o inteligență neobișnuită. Îl aflăm la 12 ani stând de vorbă în templu cu preoții și cu bătrânii și uimindu-i pe toți cu înțelepciunea Sa. Există tradiții, care vorbesc despre faptul că încă de pe când era copil, Mântuitorul avea puterea de a face minuni. Cu toate acestea, nu aflăm nicăieri că vreo autoritate a vremii Sale L-ar fi luat în serios. Era dintr-un oraș de provincie și mai marii zilei spuneau: „din Nazaret poate, oare, ieși ceva bun?” Altfel spus, nu avea buletin de capitală. Provenea dintr-o familie săracă. Se știe că în Palestina lemnul e foarte puțin și foarte scump. Un dulgher, teslar, lemnar, tâmplar sau oricum s-o fi numit avea prea puțin de lucru. Era o populație sub ocupație romană, săracă, ce nu-și permitea să construiască prea mult. Comunitatea religioasă din Nazaret nu face nimic pentru tânărul Iisus. Nu aflăm de nicăieri să-L fi ajutat să urmeze vreo școală.
Dovedea cu prisosință că e capabil să facă cinste localității prin inteligența Lui sclipitoare, dar autoritățile religioase evreiești rămân nepăsătoare. Ar fi fost prea bun pentru a fi preot la un templu din Nazaret sau din altă parte, dar nimeni nu vrea aceasta. Arhiereul cerului și al pământului nu era vrednic să slujească un sărman altar de templu. Nu poate urma nici o școală laică mai înaltă. Avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care provenea dintr-o familie mai înstărită, care avea posibilitatea să-l ajute să urmeze școlile cele mai bune ale vremii sale, ajungând chiar ucenicul renumitului profesor Gamaliel. Pe Pavel din școală îl racolaseră autoritățile romane, îl făcuseră cetățean roman și-i dăduseră atribuții importante în cadrul aparatului administrativ și chiar militar. Iisus nu avea banii necesari pentru aceasta. Mai mult, murind bătrânul Iosif de timpuriu, Iisus a rămas să-i continue activitatea, pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele pentru El și pentru mama Sa. Iisus nu făcea parte nici din partidele politice ale vremii. Nu se alătura nici irodianilor, nici saducheilor, nici fariseilor, nici romanilor. El era El Însuși: „Eu sunt ceea ce sunt!”
Atâtea secături împopoțonate ale zilei se lăfăiau în palate luxoase, ba chiar și „vulpea își are vizuina sa, numai Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul”. Mai marii zilei se plimbau în trăsuri trase de mulți cai, cu vizitii și cu gărzi după ei, în timp ce pe Împăratul lumii o singură dată îl vedem călare pe un măgar, – animalul de povară al săracului -, și acela era împrumutat. Toți se foloseau de El. Cei săraci și cei bogați, cei slabi și cei puternici. Ofițeri și demnitari romani, preoți și tot felul de slujbași evrei Îl solicitau să le vindece sau să le învieze membrii ai familiei sau slujitori din casă. Nimeni însă nu lua măsuri ca acest Om să fie apreciat la justa Lui valoare, să fie ajutat material ca să-Și utilizeze cât mai eficient puterile extraordinare de care dispunea. Verdictul venea sec: „cu domnul demonilor scoate demonii!” Cu asta spuneau tot și considerau că nu mai au nici o datorie socială sau de conștiință față de acest geniu, față de acest Om-fenomen. Mai mult! Autoritățile romane Îl țineau sub strictă observație, ca să-L vadă dacă nu cumva urmărește ridicarea poporului la răscoală. Arhivele Romei și ale Vaticanului dețin multe rapoarte de acest gen; autoritățile religioase evreiești Îl urmăreau pas cu pas, că doar-doar Îl vor prinde cu vreo afirmație, care să contravină Legii sau credinței mozaice, pentru a avea motiv să-L aresteze. Sunt pline cele patru Sfinte Evanghelii de locuri care confirmă cele de mai sus.
Dușmanii de moarte ai lui Iisus nu erau însă romanii, ci arhiereii și întregul aparat administrativ religios al evreilor. Aceștia nu puteau să suporte existența lui Iisus. Îi punea în umbră, în inferioritate. Era prea măreață figura Lui, prea mare puterea lui, prea înțeleaptă vorba Lui, ca să-i țină piept. Nu încercau să și-L apropie și să-L facă un strălucit rabin sau arhiereu, ci căutau dispariția Lui fizică. Arhierei ajungeau rudele(vezi cazul lui Ana și Caiafa, socru și ginere), ajungeau cei înstăriți, nu „teslarul din Nazaret”. Invidia acelor oameni față de Iisus era cumplită. Cu cât Îl disprețuiau mai mult, cu cât Îl marginalizau mai mult, cu atât se sulemeneau pe ei înșiși, socotindu-se mai puternici, mai isteți, mai capabili de a gestiona situația. Disprețul și marginalizarea erau socotite în mintea lor diabolică o adevărată condamnare la moarte;
A treia condamnare la moarte a lui Iisus a fost dată de Pilat. De fapt, a fost smulsă lui Pilat. Omul acela, care avea pregătire juridică, nu L-ar fi condamnat la moarte pe Iisus în condiții normale. A fost obligat s-o facă. Sub presiunea grupului de evrei mobilizați de arhierei și autoritățile religioase evreiești, a trebuit s-o facă. Martori mincinoși sunt aduși, ca să depună mărturie împotriva lui Iisus. Garda din Ierusalim de sub comanda lui era insuficientă pentru a ține situația sub control. Ajutoarele militare solicitate din Siria întârziau să vină. Mai mult, Pilat era șantajat. Era amenințat că, dacă nu-L condamnă la răstignire pe Iisus, va fi pârât împăratului de la Roma că favorizează pe unul, care era socotit rege. O asemenea acuzație era la fel de gravă cu o trădare. El reprezenta imperiul roman în Palestina, iar Iisus era un evreu. A se socoti pe sine sau a fi socotit de conaționali rege sau împărat era același lucru cu o chemare la luptă pentru a răsturna stăpânirea străină, romană. Pilat se spală pe mâini, simbolic, și afirmă: „Nu găsesc nici o vină Omului acesta!” sau „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia!” Mustrările de conștiință îl vor duce pe Pilat la nebunie. Procesul lui Iisus era un proces politic. Sentința Lui era formulată încă înainte de proces. El trebuia să moară. Desigur, Mântuitorul venise în lume ca să se aducă pe Sine jertfă nevinovată pentru păcatele lumii și trebuia să se împlinească această misiune a Lui în lume, dar noi ne-am referit aici la atitudinea autorităților din vremea Sa față de un Om-fenomen, pe care L-au urmărit pas cu pas pentru a-L anihila.
Iisus rămâne simbolul dintotdeauna al omului capabil, al omului de geniu, care, neavând o „origine sănătoasă”, conformă cu optica vremii și societății în care trăiește, neavând bază materială (avere), nefăcând parte din partide și grupuri de interese, este marginalizat, umilit, batjocorit și de cele mai multe ori ucis de secăturile împopoțonate ale zilei, cățărate în vârfurile piramidelor sociale. E vinovat că n-are ochii albaștri; dacă-i are albaștri, ar fi trebuit să fie verzi, sau căprui sau oricum altfel de cum îi are. Unii reușesc să învingă toate aceste micimi ale zilei și să-și împlinească misiunea lor în lume, să-și înmulțească talantul. Mulți însă se pierd! Fericite sunt popoarele, care au știut să-și promoveze oamenii capabili, care au cumpărat creiere de la popoarele care și-au bătut joc de ele, care au creat condiții prielnice unei activități normale! Fericite popoarele, care au socotit competența și competiția singurele criterii menite să le asigure progresul și viitorul.
Lasă un răspuns