Formațiunile muntoase odată ridicate către cer prin orogeneză, sunt „pilite” de vânturi și procesul climatic de îngheț-dezgheț, dar și de acțiunea erozivă a apelor. Munții tineri sunt recunoscuți după formațiunile stâncoase erecte, sub formă de ac, de pilier, iar cei bătrâni sunt caracterizați prin culmi mai joase și rotunjite. În această gamă intră și Munții Măcin sau Măcinului, care sunt o grupă muntoasă din Podișul Dobrogei. Cel mai înalt pisc de aici este Vârful Greci, având 467 m. Acești munți reprezintă martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului cu aspect de inselberg („munte insulă”). Ei ocupă colțul de nord-vest, ridicându-se deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400 m și se prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați. Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului prin Pasul Iaila sau Carapelit. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei, spre care cad în trepte, iar la sud-est ei depășesc valea largă a Taiței și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul Teilor, care se află între bazinele Taiței și Luncaviței.
Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia și valea Lozovei, unde ating 24 kilometri. Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase și mai fragmentate în parte de S-SV, având o culme principală, începând în pântenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit. Acest lanț muntos principal culminează ca înălțime în vârful Țuțuiatul (467 metri). În prelungirea acestuia spre nord vest se află vârful Pietrosul Mare (426 metri) și culmea Pietrosu, după care înălțimile scad treptat, ajungând la 100-170 m în apropiere de localitatea Văcăreni, iar în pintenul Bugeacului, la 95 metri. Spre sud-est de vârful Țuțuiatu, culmea principală a Munților Măcin se continuă printr-o serie de culmi deluroase, cum sunt Dealul Costiag (428 m), Dealul Negoiu cu vârful Piatra Mare (380 m), Dealul lui David (354 m), Dealul Crapcea (344 m), Dealul Carapcea și Dealul Carpelit (350 m). Formațiunile, geologice predominante aici sunt granitele gnaisice, șisturile, grauwackele și conglomeratele (formatiunea de Carpelit), granitele și dioritele din partea cea mai înaltă (în care se află vârful Țuțuiatu), cuarțitele, filitele etc. Urmează spre vest prima culme secundară numită Culmea Cheii, cu vârful Pricopan (370 m) și masivul Maegina (285 m), ce se îndreaptă convergent prin Dealul Carapacea tot spre Dealul Carpelit. Culmea Pricopanului sau Cheii (cu numeroase vârfuri ascuțite) și masivul Megina închid depresiunea longitudinală Greci, drenată de două văi, largi, – Dumbravei și Plopilor, ce se prelungește spre nord-est, cu partea superioară a depresiunii Cernei. Această culme secundară este constituită din granite gnaisice, micașisturi, cuarțite și amfibolite, intens dezagregate. Spre nord-vest, culmea Pricopanului se prelungește prin Dealul Sărărica, dar cu înălțimi mai mici. Tot spre vest, urmează a doua culme secundară, paralelă cu cele precedente, formată din mai multe masive mamelonare, cu caracter insular, înecate în loess și așezate în culise, în care se deosebesc dealurile Orliga (117 m), Carcaliu (95 m), Piatra Rîioasă (112 m), Priopcea (409 m) și Mircea Vodă (206 m). Acestea sunt constituite din cuarțite, care predomină în masivul Priopcea, din micașituri, filite etc. și dezvoltate în plină zonă stepică, joasă. Ultimele înălțimi, care se prezintă sub formă de masive cu totul izolate, sunt Iacobdeal, cu vârful Victoria (341 m) și Piatra Roșie (ambele constituite din granite), apoi Dealurile Bujoarele (38 0m), în care apar gresii, șisturi și calcare de vârstă devoniană. Pe latura estică a Munților Măcin, până la valea Lozovei, apar numai două culmi paralele, prima formată din Dealul Coșlugea (336 m) și a doua din dealurile Pîrlita și Boclugea (393 m), constituite, de asemenea, din cuarțite, filite, granite de vârstă proterozoică.
În nord-estul Munților Măcin se află Depresiunea Taiței superioare, cu caracter longitudinal (Nifon-Balabancea-Horia), care, prin Pasul Teilor, se prelungește în depresinea Luncaviței. În cuprinsul depresiunii Taiței superioare apar întinse glacișuri deluvio-proluviale, cu terenuri bune pentru culturi și pășuni. În general, Munții Măcinului se prezintă din punct de vedere tectonic sub forma unui mare anticlinoriu, din care eroziunea, foarte accentuată și îndelungată, a scos la suprafață granitele din corpurile locolitice de adâncime. În timpul transgresiunii triasice ei formau o insulă. Liniile structurale generale, în special sistemul de falii inverse cu direcții NV-SE ale Munților Măcin se relflectă în relieful acestuia nu numai prin orientarea culminor muntos-deluroase, ci și prin orientarea culmilor munots-deluroase, ci și prin direcția văilor principale, cum sunt Luncavița, Taița, Lozova etc. Acești munți, cu înălțime redusă și aspect de dealuri (așa cum arată cele mai multe denumiri din cuprinsul lor), se impun în peisajul geografic general prin numeroase vârfuri ascuțite și versanți abrupți, plini de grohotișuri (în special sectoarele granitice). Dobrogea de nord sau Dobrogea hercinico-chimerică este situată între cele două mari dislocații transversale Galați-Tulcea și Peceneaga-Camena, care reprezintă latura nordică a horstului dobrogean. În cuprinsul Dobrogei de nord, se disting din punct de vedere geologic trei zone: zona hercinică a Munții Măcin, zona triasică a Tulcei și zona Bazinului Babadag. Sub raport geomorfologic, au fost separate aceleași unități, cu deosebirea că în zona triasică au fost distinse două regiuni: Dealurile Niculițeluiui și Dealurile Tulcei. Podișul Dobrogei de nord se află în partea de sud-est a țării și se diferențiază de celelalte subunități ale podișului dobrogean prin complexitatea reliefului și prin marea diversitate a alcătuirii geologice. Limitele acestui compartiment dobrogean sunt conturate de două linii tectonice, dispuse una la nord, pe direcția Focșani-Galați-Tulcea și alta la sud, pe aliniamentul nord-vest-sud-est între localitățile Peceneaga-Camena-Ceamurlia de Jos. Dunărea limitază aceasta regiune atât în partea de vest, unde o desparte de Balta Brăilei și Câmpia Română, cât și în partea de nord, unde o separa de Delta marelui fluviu. În partea de est, limita e dată de țărmul lagunar al Razimului, iar spre sud de podișul Dobrogei Centrale. În podișul Dobrogei de nord, relieful se caracterizează prin înălțimi ce variază de la câțiva metri în regiunile de luncă și câmpiile de pe litoral, până la 467 m în vârful Greci (Țuțuiatu) punctul cel mai înalt al întregului podiș dobrogean. Cea mai mare parte din suprafața acestei regiuni (49%) are altitudini cuprinse între 50 și 200 m, iar circa 40 la sută înaltimi mai mici de 50 m. Relieful cel mai înalt între 200 m și 400 m, nu reprezinta decat 11 la sută din podișul Dobrogei de Nord. Înalțimile cu peste 400 m nu ocupă decăt nouă kilometri pătrați (0,3 la sută) și se află răspândite în jurul vârfului Țuțuiatu și vârful Sacari din podișul Atmagea.Cele mai mari înalțimi se afla în vestul acestei subregiuni, anume Munții Măcinului.Catre est cu altitudini ceva mai reduse, se desfășoară dealurile Niculițelului, în mare parte împădurite și fragmentate de o serie de dealuri (cursuri de apă cu debit foarte redus, cu scurgeri permanente sau temporara). Ele se contiună cu dealurile Tulcei, cu altitudini mai mici și cu văi scurte ce se îndreaptă către lunca Dunării. În partea de sud, podișul Dobrogei de Nord cuprinde podișul Babadagului cu aspect de patrulater, dispus între Dunăre și laguna Razim.
Relieful depresionar se află în părțile marginale ale acestei regiuni. Spre lunca Dunării se înșiră cateva depresiuni sub forma unor golfuri, cum sunt Luncavița, Saun, Greci, Dorobanțu s.a. care pe unele sectoare sunt delimitate de inselberguri. Spre latura estică, se desfășoară Depresiunea Nalbant, care ocupă circa 9% din spațiul podișului Dobrogei de Nord, zona complexului lacului Razim e mărginită de câmpiile Nucarilor și Ceamurliei. Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism unde verile sunt secetoase, iar iernile sunt friguroase și lipsite de umiditate. Temperatura medie anuală variază între 10.5°C și 11°C. Vara, în iulie, se înregistrează temperaturi medii cuprinse între 22°C, iar iarna, în ianuarie, mediile termice se înscriu cu valorile între -1,9°C și -1,5°C. Maxima absolută s-a semnalat în 1968 la Jurilovca de 38°C. Precipitațiile sunt scăzute, fapt ce se reflectă negativ în scurgerea râurilor și într-o anumită masură, în procesul de vegetație al culturilor agricole. În aria Munților Măcinului cade cea mai mare cantitate medie/ an de precipitații (circa 500 mm/an) din Dobrogea, iar în Depresiunea Nălbant și în porțiunea marginală a lacului Razim, aceasta scade circa 400 mm/an. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt: Taița (57 km), Telița (48 km), Slava (38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se varsă în Dunăre. Lacurile din această zonă se împart după geneză: limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla; limane fluviatile: Peceneaga, Traian; lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina. Așezările umane din Dobrogea de Nord sunt cunoscute încă din cele mai îndepărtate timpuri și reprezintă elemente de continuitate, multimilenară pe acest teritoriu român. Mărturii stau și astăzi cetățile din vetrele așezării daco-romane de la malurile Dunării (Aegyssus, Noviodunum etc).
Podișul Dobrogei de Nord dispune de un potențial turistic încă puțin valorificat. Peisajele naturale specifice, pădurii cu o mare extindere și cu un fond cinegetic bogat, monumentele istorico-culturale, obiceiurile și ocupațiile locuitorilor constituie elemente cu valoare turistică. Astfel, Tulcea, oraș situat la intersecția de drumuri, la hotarul dintre uscat și zona Deltei, face parte din categoria celor mai vechi localități de tip urban din țară. Începuturile istoriei acestei localități sunt plasate în neolitic, mărturii stând descoperirile de pe Dealul Taberei. Tot aici se găsesc urmele unui așezământ fortificat din epoca fierului. Săpăturile arheologice au localizat vechea Aegyssus pe Dealul Hora, astăzi Dealul Monumentului Independenței. Tot în Tulcea se poate vizita Muzeul „Delta Dunării” cu mai multe secții: Secția de Științele Naturii, Secția de Arheologie, Secția de Artă, Secția de Etnografie și Artă Populară. Alte obiective turistice sunt: Monumentul Independenței, Biserica Catedrală „Sf Nicolae”, Biserica „Sf. Gheorghe”, Primăria Veche, Statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân, Bustul lui Spiru Haret, faleza Dunării, lacul Ciuperca, lacul Zaghen, Pădurea Bididia. Orașul Babadag, menționat documentar în 1263 drept Vicus Novus, avea să decadă sub stăpânire bizantină pentru a renaște mai apoi, turcii folosindu-l drept reședință a pașalelor și a înalților demnitari. Din acele timpuri au rămas Moscheea lui Ali Gazi Pașa, construită în sec. XVII și care deține un minaret cu o înălțime de 23m. Această moschee este cel mai vechi monument arhitectural musulman din România. Moscheea găzduiește o parte din colecția de obiecte de artă orientală, ce aparține Muzeului Deltei Dunării din Tulcea. Puncte de atracție sunt și mormintele lui Ali Gazi Pașa și cel al lui Baba Sar Saltic Ded, care suscită interesul prin stilul construcțiilor. Alt obiectiv îl reprezintă „Casa Panaghia”, monument probabil mai vechi decât moscheea, și care inițial a fost casă de rugăciune, iar apoi sediu al seminarului musulman. La 8 km de Babadag se află cetatea Enisala. Construită pe un deal ce domină împrejurimile, fortificația se află la intersecția unor importante drumuri pe uscat și pe apă. Stilul arhitectural al porților sugerează originile genoveze ale cetății, a cărei datare trebuie plasată la sfârșitul secolului al XIII-lea sau începutul sec al XIV-lea. Orașul Isaccea este cel mai nordic oraș al Dobrogei, după unii geologi acesta este „cel mai vechi pământ al țării”.
Pe lângă ruinele cetății romane Noviodunum și monumente funerare din diferite epoci descopoerite aici, se mai pot vizita geamia cu un minaret vechi de 300 ani, biserica ortodoxă din oraș, Mănăstirea Cocoș, înființată în 1833 prima biserica ortodoxă ridicată în Dobrogea și recunoscută de statul Otoman în 1841 și Mănăstirea Celic-Dere, întemeiată în 1841 de călugării români și ruși. Un alt oraș dobrogean cu istorie îndelungată este Măcin. Descoperirile arheologice aduc dovezi din sec. IV-III î.Hr., iar numele anticului Arrubium este legat de trecerea pe aici a celților. Pentru turiști, un interes aparte îl reprezintă ruinele cetății, hanul vechi construit la sfârșitul sec.XVI, geamia din sec.XVIII și Mănăstirea de maici. La Cerna se pot vedea Casa Memorială a lui „Panait Cerna” și Rezervația arheologică Troesmis sec. III î.Hr. și monumentele funerare din epoca romană și romano-bizantină. La Garvăn se găsesc Ruinele cetății Dinogeția și au unei bisericuțe romano-bizantine. În apropiere de Luncavița se găsește punctual „La cetățuie”, unde se află vestigiile unei așezări întărite din epoca neolitică, de tip Gumelnița. În comuna Niculițel a fost scoasă la suprafață în anul 1971, „Biserica cu criptă”, aceasta fiind ridicată în sec.XI-XII, din cărămizi romane, cel mai vechi așezământ paleo-creștin din țara noastră, în subsolul căreia s-au găsit patru schelete ale martirilor creștini. Tot aici se găsește Biserica Sf. Atanasie sau „Biserica îngropată”, numită așa datorită faptului că o parte a edificiului se află sub pământ.
În Podișul Dobrogei de Nord există patru rezervații forestiere, trei rezervații botanice, două rezervații paleontologice și o rezervație mixtă, dar și Parcul Național Munții Măcinului. Astfel este Pădurea Valea Fagilor de la Luncavița (154 ha). Celelalte rezervații forestiere sunt: Pădurea Niculițel (11 ha), Pădurea Dealul Bujorului de la Babadag (50,8 ha) și Pădurea Vârful Secarul de la Atmagea (43,5 ha), toate reprezentând păduri termofile cu specii de stejar brumăriu, carpen, tei, alături de care apar stejarul pufos, carpinița, mojdreanul. În rezervațiile botanice se numără parcurile de liliac de pe Valea Oilor de la Babadag (0,35 ha) pe lângă localitatea Fântâna Mare (0,30 ha). Dealul Pietrosul de la Agighiol (167 m, 9,70 ha). E situat la nord de lacul Razim și reprezintă unul dintre celebrele puncte fosiliere din țară, incluzând o bogată faună de amoniți triasici, specifici domeniului alpin. Alcătuit exclusiv din calcare, cenușii și negre, dealul adăpostește peste 100 de specii de amoniți, cefalopode, conodonte și brahiopode. Fauna de cefalopode are afinități cu cea din restul domeniului alpin european, dezvoltată în aceeași faciesuri și în Himalaya, dovedind unitatea paleogeografică a întregului domeniu. Apoi Dealul Bujoarele de la Turcoaia (207 m, 8 ha) are resturile sale de fauna devoniană, reprezintă singurul punct din România care conține fosile paleozoice. Acestea se găsesc în șisturile argiloase, transformate în filite și în calcare cenușii devoniene. Aici au fost identificate 30 de forme fosile, dintre care 22 sunt brahiopode, urmate de briozoare, moluște, crustacei și ostracode. Asociația din Dealul Bujoarele e de tip renan și are afinități cu Koblontianul din perimetrul Bosforului, constituind o verigă importantă pentru stabilitatea paleogeografiei Devonianului din această parte a Europei. În Rezervația mixtă Capul Doloșman de la Jurilovca (56 m, 125 ha) avem un pinten calcaros ce domină lacul Razim și adăpostește o vegetație specifică stepei păstrată pe masivele calcaroase N – Dobrogene. Cel mai mare și important este Parcul Național Munții Măcinului. Această arie protejată este situată într-una dintre cele mai remarcabile regiuni naturale ale Europei, și poate fi considerată ca fiind o componentă cheie a moștenirii naturale a României și a întregii lumi. Bogăția biodiversității sale, mărimea sa și amplasarea, dau acesteia posibilitatea de a deveni una dintre cele mai importante arii protejate din regiune. În orice caz, planurile pentru statutul ariei protejate trebuie să fie în concordanță cu necesitățile și așteptările comunității locale care nu poate fi separată de natura Munților Măcin. Prezența acestora, interesul și activitățile lor au o legătură importantă și un potențial impact asupra succesului și susținerii oricărei arii protejate sau administrate, din regiune.
Din punct de vedere geografic munții Măcinului se situează la o altitudine joasă într-o poziție unică din punct de vedere biogeografic. Recunoașterea caracterului reprezentativ și unic la nivel național a Munților Măcinului precum și a valorii internaționale conferite în special prin prezența numeroaselor specii amenințate cu dispariția, s-a materializat prin constituirea Parcului Național Munții Măcinului, în suprafața totală de 11.321 ha, incluzând două lanțuri muntoase principale: Pricopan-Megina (în capătul nord-vestic) și Măcin (în partea centrală și sud-estică) separate prin depresiunea Greci. Tipurile de roci dominante de aici sunt granitele, porfirele, argila cu caolin, cuarțul și recent depozitatele straturi de loess. Din suprafața totală a parcului, 11.291 ha aparțin Administrației Naționale a Pădurilor, din care 10.160 ha sunt păduri, 940 ha sunt terenuri neproductive, 130 ha sunt habitate stâncoase și 61 ha sunt alocate administrației, restul de 30 ha fiind pășune comunală ce aparține Consiliului Local Măcin.
Masivul muntos al Măcinului, având înălțimi maxime cu puțin peste 450 metri, afișează o siluetă impozantă, iar piscurile se ridică brusc în apropierea Dunării, situate la aproximativ 20 m altitudine. De reținut că diferența de nivel dintre Lunca Dunării și lanțul principal este de 450 m, deci destul de mare, iar creasta stâncoasă a Culmii Pricopanului reproduce la o scară mai mică, semeția caracteristică a crestelor Carpaților meridionali (munții Făgăraș). Între orașul Măcin și localitatea Greci, pe un fost braț al Dunării, există două lacuri mici și sărate – Lacul Sărat și Lacul Slatina, un frumos lac de agrement, lângă care funcționează popasul turistic Culmea Pricopanului. Elemente ale potențialului turistic natural (peisaj, rezervații naturale, monumente ale naturii), precum și de elemente ale potențialului turistic antropic (monumente istorice și de arhitectura, obiective culturale și de artă populară) atrag diferiți turiști. Potențialul turistic natural este reprezentată prin următoarele obiective: Vârful Țuțuiatu (467 m); Vârful Căpușa (433 m) și zona invecinată; Vârful Moroianu (434 m); Vârful Priopcea (410 m); Vârful Sulucu mare (370 m) și Culmea Pricopanului; Punctul fosilifer Dealul Bujoarele rezervație naturală geologică; Pădurea Valea Fagilor (rezervație naturală botanică); Lacul Sărat; Broasca țestoasă dobrogeană (monument al naturii). Dotările turistice lipsesc pe munte, iar cele existente, sunt localizate în orașul Măcin sau pe șoseaua națională de la poalele munților. În orașul Măcin există un hotel modern, iar pe șoseaua națională Tulcea-Măcin, sunt două popasuri turistice care au posibilități de cazare în căsuțe, respectiv popasul turistic „Culmea Pricopanului”, lângă Lacul Sărat, la cinci kilometri de Măcin, popasul turistic „Căprioara”, în apropierea Pasului Carapelit, la 35 km de Măcin și Hanul Grecilor la 10 km de Macin. Pe valea Luncavița (Cetățuia) în locul numit „La Scapeți” funcționează localul turistic Valea Fagilor. În afara limitei, la nouă kilometri de localitatea Nifon se afla mănăstirea Cocoș, monument de arhitectură, așezat într-un cadru natural deosebit de pitoresc. Parcul reprezinta un punct deosebit de atractie, în principal datorita valorilor deosebite ale zonei: peisaj caracteristic variat, biodiversitate deosebită, cu specii ocrotite de lege și declarate monumente ale naturii, cel mai vechi teritoriu din România și una din cele mai vechi din Europa, existența unor importante vestigii istorice și regionale. Tranzit spre două importante zone turistice: Delta Dunării și stațiunile de pe litoralul Mării Negre. Accesul către toate obiectivele din parc este facil, putând fi făcute cu autoturismele, fapt ce favorizează turismul de tranzit. Aceasta situație este cauzată și de faptul că posibilitățile de cazare sunt insuficiente și nu dispun de toate facilitățile necesare. Activitățile turistului se axeaza în general pe vizitarea punctelor de interes, dar în cazul turismului de weekend sau cel de vacanță, cu camparea în zonele pitorești din parc (Culmea Pricopanului, Creasta principală, rezervația Valea fagilor, valea Luncavița în zona „La Scapeți”), va ajunge la apariția vetrelor de foc, a resturilor menajere, deranjarea vânatului etc.
În peisajul misterios al acestor munți vechi, imaginea acestor câțiva megaliți (Sfixul din Măcin, Mormântul Pricopanului, Adunarea Bătrânilor, etc.) ne amintește de o galerie de sculpturi antice încă impresionante. Cu cerul albastru ce reflectă îndepărtata mare pe fundal, aceste adunări de stânci, praguri stâncoase și mici grote adumbrate oferă șansa imaginației fiecăruia de a-și alege numele și locația unei escapade adevărate: un palat cu coloane antice, un templu enigmatic, un tunel al timpului încă nedescoperit, etc.. Măcin (de la „măciniș”) poate fi o destinație de vacanță. Și pentru a avea o amprentă unică, în acest loc minunat poate cineva ridică o moară de vânt cu palete imense, ca aceea cu care se duela odată Don Quijote, spre a aminti de Dobrogea de altădată, veche dar și aceea minunată.
Lasă un răspuns