Dintre scriitorii sovietici de după Gorki, cu siguranță că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la apariția splendidei nuvele Geamilia, un emoționant poem închinat dragostei atotbiruitoare. Talentul lui de excepțional povestitor iese în evidență și din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, în care încântarea cititorului este permanent ținută trează atât prin fluența istorisirii și prin suplețea criticilor la adresa regimului totalitar, cât și prin fermecătoarele povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a mankurtului, povestiri care au menirea să dilate și să îmbogățească acțiunea din punct de vedere emoțional și artistic. Da, în marea literatură rusă (inclusiv partea valoroasă a celei sovietice), care știm prea bine că este plină ochi de redutabili povestitori (Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Maxim Gorki, Mihail Șolohov și alții), căci după ce în anul 1956 este admis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, iar în perioada 1958-1966 devine corespondentul ziarului Pravda în Republica Kirghiză, el scrie cu aceeași determinare și folos cultural în limba rusă și maternă.
Recitind în aceste zile câteva dintre cele mai izbutite și cunoscute nuvele ale lui C. Aitmatov, incluse de Editura Albatros (București, 1989) în volumul Cântecul stepei, cântecul munților (Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb, Cocorii timpurii), ba chiar și captivantele romane O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, mi-am zis că nu strică să-mi sistematizez în scris impresiile artistice (și nu numai) zămislite de aceste proaspete și atente lecturi, astfel încât – cu conștiința lucrului temeinic făcut – să mă bucur că ele vor ajunge la mulți iubitori de bine, frumos și adevăr.
Da, dar nu înainte de-a face cuvenita precizare că avem parte de asemenea delicii spirituale prin străduința unor admirabili traducători: George Lesnea, Mircea Aurel Buiciuc, Nicolae Iliescu și Ion Covaci din limba rusă, Ion Frunzetti, Edgar Papu și Sorin Mărculescu din spaniolă, Petre Solomon și Ion Frunzetti din engleză, Alexandru Philippide, Teodora Popa-Mazilu și Marcel Gaftone din franceză, Eta Boeriu și Tudor Moise din italiană, Ștefan Aug, Doinaș și Al. Philippide din germană etc.
Apărută în anul 1958 (prima creație aitmatoviană referențială), nuvela Geamilia l-a impresionat atât de mult pe scriitorul Louis Aragon, traducătorul ei în franceză, încât a considerat-o „cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo și Julieta”. Adică o capodoperă, care cunoaște numai în Franța șapte ediții…
Acțiunea nuvelei se petrece într-un aul/ail (sat) kirghiz în timpul celui de-al doilea război mondial, aul în care – ca pretutindeni în localitățile sovietice din acei grei ani – munca trudnică de bărbat căzuse pe umerii femeilor, bătrânilor, invalizilor și adolescenților, toți aceștia trebuind nu numai să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi, ci și să sprijine „frontul îndepărtat, undeva între Kursk și Oriol” cu hrană. Tocmai de aceea, scriitorul dedică nuvela „Tuturor celor de-o vârstă cu mine (cu naratorul, nota mea), care au crescut cu mantalele părinților și ale fraților mai mari”, iar naratorul-adolescent, cumnatul Geamiliei (soțul ei Sadîk era pe front!) ne înfățișează epuizanta muncă din timpul secerișului: „Săptămâni întregi nu treceam pe acasă, zile și nopți în șir ne aflam pe ogor, la arie ori în drum spre gară, unde erau cărate grânele”. Raporturile dintre narator și Geamilia sunt excelente: el îi spune gene (nevasta fratelui mai mare), iar ea îl alintă cu kicine-bala sau „băiețelul”, „deși nu mai eram deloc băiețel și ca vârstă nu ne despărțeau prea mulți ani”. Însă datina/tradiția cerea cumnatei „să se adreseze fraților mai mici ai bărbatului cu kicine-bala ori kaini”.
În plus, Geamilia fiind „fără asemănare”, ei se simțeau formidabil împreună: „(…)eram voioși și puteam să râdem din nimic, să ne fugărim prin curte”. Acea „fără asemănare” a Geamiliei rezultă din tușele impecabil aplicate de autor pe portretul ei fizic („Bine făcută, zveltă, cu părul aspru și drept, împletit în două cozi groase, își lega cu iscusință basmaua albă, trăgând-o pieziș pe frunte; îi ședea bine și îi punea în valoare pielea smeadă și netedă a feței”) și pe definitoria succesiune a schițelor moral-spirituale (ca fiică de herghelegiu, se pricepea foarte bine la cai și călărit; „în firea ei se făceau simțite oarecari trăsături bărbătești, ceva aprig, uneori violent”; știa să se înțeleagă cu vecinele, însă „dacă era jignită pe nedrept, n-o întrecea nimeni în cuvinte de ocară, ba, uneori, mai și târnuia pe vreuna dintre buclucașe”; îi respecta pe vârstnici și-i asculta, fără să-și plece cu fățărnicie capul în fața lor și „nu se ferea să-și exprime părerile” cu curaj și în mod deschis; nu în ultimul rând, era veselă „ca un copil”, fapt pentru care „dădea buzna în curte” când se întorcea de la muncă și-i plăcea să cânte, îngânând mereu ceva, „fără să se sfiască de cei bătrâni”), dar neasemănarea tinerei eroine se afirmă până la șocant atunci când se îndrăgostește lulea de nearătosul Daniar (fire închisă, necomunicativă, cu un picior beteag, ochi visători și o singură bluză de soldat, pe care o îmbrăca umedă după ce și-o spăla singur în râu), mai exact de cântecele lui răscolitoare despre munți și stepă (în astfel de momente, mărturisește naratorul-adolescent, „îmi venea să mă culc la pământ și să-l îmbrățișez puternic, numai pentru că îl poate iubi într-atât”), așa încât – mai înainte de întoarcerea lui Sadîk și fără să se sinchisească de gura consătenilor sau de năvalnica afecțiune a lui kicine-bala, singurul martor tăcut al revirimentului celor doi – pleacă pentru totdeauna în lume cu omul iubit.
Da, pentru că însetată de dragostea îndelung așteptată și neprimită în scurta conviețuire (de doar patru luni) cu soțul legiuit, la arie Geamilia îl caută pe Daniar („am venit, singură am venit”), unde – simțind mai profund ca naratorul-adolescent „că sufletește e mult mai bogat ca noi toți” – îi face această declarație-rugăciune a femeii împlinită sufletește prin atotputernicia dumnezeiescului sentiment: „N-am nevoie de el (de soț, nota mea, G.P.), de dragostea lui târzie, zică lumea ce o vrea! Iubitul meu, singuraticul meu, n-am să te dau nimănui! Eu te iubeam de mult, Și când nu te cunoșteam – te iubeam și te așteptam, și tu ai venit de parcă știai că te aștept!”
Scrisă într-un limbaj cuceritor de simplu și curgător (traducătorul Nicolae Iliescu a preferat să utilizeze termeni neaoși, precum: ail, adal, arîk, ketmen sau gighit, dând la subsol explicațiile trebuincioase), nuvela Geamilia impresionează atât prin sublima ei armonie lăuntrică, principalul izvor al uriașei sale bogății artistice, cât și prin frumusețea „picturilor” (prezente, de altminteri, în toate scrierile acestui mare maestru al cuvântului): „Se făcuse noapte, pe cer scăpărau roiuri de stele, stepa picotea somnoroasă, și numai cântecul lui Daniar curma tăcerea, răsuna și se stingea în depărtarea blândă, întunecată”.
Lasă un răspuns