În cadrul colecțiilor de la Muzeul Național de Geologie din București, se află mai multe fosile ale unor animale preistorice. La loc de mare cinste se află și resturile unui mamut care a trăit în urmă cu aproximativ un milion și 400 de mii de ani, în Pleistocenul Inferior. Acesta a fost descoperit în 2009, chiar la Copăceni (jud. Ilfov), nu departe de Șoseaua de Centură a Capitalei. „Avem o bucată de fildeș, de vreo 60 de centimetri. Avem și o bucățică de măsea, (…)… Mai sunt și niște vertebre și centuri pelviene. De altfel, acesta este un mamut, dar acolo s-a găsit o familie întreagă, cu varii vârste. Vârsta medie era cuprinsă între 35 și 40 de ani și cel mai în vârstă avea undeva la 60 de ani. Era un mamut venerabil, cu fildeșii albi, ca să zic așa… Cel pe care l-am expus ne-a oferit cele mai multe oase.” ne spune muzeograful Adrian Dumitru. Foarte probabil, în zona respectivă erau un fel de nisipuri mișcătoare care au permis conservarea animalelor pe care le-au înghițit acestea, de-a lungul timpului, precum cerbi giganți și rinoceri lânoși. Despre mamuți și cerbii gigant am scris în numerele anterioare, urmând ca acum să oferim spațiu de studiu și cercetare pentru rinocerul lânos, cunoscut ca și „tancul” Epocii de Gheață. Pentru necunoscători, pe teritoriul țării noastre au trăit și rinocerii acum mult timp. Este vorba despre Rinocerul lânos (Coelodonta antiquitatis), ca reprezentant al faunei specifice climatului rece din Cuaternar, trăind din Pleistocenul mediu (de acum 350.000 ani) până în Holocen (acum 10.000 ani), în prezent fiind dispărut. Acesta trăia în tundra eurasiatică, fiind un animal erbivor ce atingea dimensiuni de 2 m înălțime, 4 m lungime și 3000 kg. Putea fi întâlnit în toată Europa și Asia de Nord în epoca Pleistocenului și a ultimei ere glaciare.
Numele genului Coelodonta înseamnă „dinte cavitate”, și face referire la coarnele imense pe care le purta pe craniu. Un exemplar adult măsura în medie 3,7 metri, dar se crede însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 metri în lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 metri. Cele două cornuri de pe frunte erau compuse din keratină, cel anterior ajungând până la un metru. lungime; celălalt, poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era densă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Picturile rupestre din peșteri sugerează că între membrele anterioare și cele posterioare exista o fâșie lată de culoare închisă, însă această caracteristică nu era una universală și este foarte greu de probat veridicitatea acestei ipoteze. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, căutat hrană, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor. Rinocerul lânos a dispărut în timpul ultimei perioade glaciare, în urmă cu 12 – 10.000 de ani. La fel s-a întâmplat și cu alți membri ai megafaunei pleistocene, precum mamutul lânos și cerbul gigant. Conform celor mai recente teorii, dispariția a fost produsă de combinația funestă între schimbările climatice (glaciațiunile au determinat întinderea ghețarilor peste o mare parte a emisferei nordice, reducând suprafața pe care marile erbivore își puteau găsi hrană) și vânarea de către oameni, la care s-ar fi adăugat eventual, o răspândire a unor boli grave în populațiile deja împuținate ale marilor mamifere. Rinocerul lânos este unul dintre puținele mamifere de la care ne-a rămas ceva mai mult decât oase și dinți, dar și picturi parietale din preistorie.
Câteva fosile uimitoare au fost descoperite atât în Europa, cât și în Asia: în Siberia au fost scoase la lumină din permafrost porțiuni de corpuri „cu carne” congelată, iar în Ucraina, la Starunia, un corp aproape complet, excelent conservat într-un sol bogat în substanțe naturale derivate din petrol, care au împiedicat descompunerea țesuturilor moi. Fosila, descoperită în anul 1929, este expusă la Muzeul de Istorie Naturală din Cracovia (Polonia). În anul 2004, o echipă alcătuită din paleontologi din Polonia și Ucraina a reluat cercetările în această zonă, unde se bănuiește că ar putea exista numeroase fosile de animale mari, foarte bine conservate datorită compoziției speciale a solului.
În muzeele din România sunt elemente disparate din schelete fosile ale acestui mamifer. Astfel, o mandibulă de rinocer lânos se află în colecțiile Muzeului „Teodor Cincu” din Tecuci, descoperită în rezervația paleontologică Rateș. La Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu sunt expuse de asemenea, piese fosile de rinocer lânos descoperite în Ardeal. În depozitele sedimentare săpate din Peștera „La Adam” din Dobrogea au fost descoperite fosile de rinocer lânos, dar și în zona Olteniei. Chiar de curând, studenții de la Departamentul de Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași, aflați în practică alături de un profesor al Universității Harvard (SUA), au descoperit resturi fosile de rinoceri mult mai vechi. Potrivit reprezentanților universității ieșene, studenții au participat în perioada 20 — 23 iunie 2017 la o practică de specialitate în paleontologie alături de profesorul Jay Kelley, de la Universitatea din Harvard, în județul Vaslui, pe raza localităților Pogana și Gherghești. Situl fosilifer de la Pogana (vechime Miocenul superior — aproximativ 7 milioane de ani) a atras atenția specialiștilor de la UAIC din Iași, pe parcursul ultimilor 5 ani, datorită identificării în sedimentele de aici a peste 300 de fragmente fosile. O parte din materialul fosil identificat în ultimii ani a constituit baza unor lucrări de doctorat la Departamentul de Geologie.
În timpul săpăturilor paleontologice în cariera de la Pogana, studenții au putut învăța metodele de săpare pentru identificarea și colectarea fosilelor „in situ”, dar și metodele de restaurare a fosilelor. Timp de două zile, studenții au reușit să identifice în nisipurile carierei de la Pogana o serie de dinți inferiori și superiori de rinoceri genul Chilotherium, dinți de cai tridactili genul Hipparion, fragmente postcraniene de antilope și gazele, dar și fragmente din carapacea unor țestoase genul Testudo. Aceste descoperiri sunt foarte importante pentru cunoașterea florei și faunei care s-a dezvoltat de-a lungul erelor geologice pe teritoriul țării noastre. Fosilele de 7 milioane de ani vechime vor intra într-un proces de cercetare, conservare și restaurare, urmând apoi să fie expuse. Ca urmași ai rinocerului lânos, avem astăzi rinocerul asiatic (cu un singur corn) și rinocerul african (cu două coarne). De fapt există cinci specii supraviețuitoare ale acestei familii. Două dintre aceste specii sunt native continentului African și trei Asiei de sud. Trei din cele cinci specii – rinocerul javanez, rinocerul de Sumatra și rinocerul negru – sunt amenințate critic. Rinocerul indian este amenințat, în sălbăticie existând mai puțin de 2.500 de indivizi.
Rinocerul alb este clasificat ca vulnerabil, cu aproximativ 14.500 de indivizi în sălbăticie. Africa de Sud adăpostește încă cele mai mari populații de rinoceri din întreaga lume, cu o cifră de aproximativ 20.000 exemplare. Dintre speciile actuale, cea mai strâns înrudită cu dispăruții rinoceri lânoși este rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), care este însă mult mai mic de statură; are corpul acoperit cu o blană rară, brun-roșcată. Trăiește în insulele Sumatra și Borneo din Indonezia și în Malaezia. Se estimează că mai există doar aproximativ 300 de exemplare în libertate. Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi „resuscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă locul 1. Asta pentru că există această specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept „recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul ADN-ului extras din fosile. Tocmai au fost descoperite rămăşiţele unui pui de rinocer lânos în Siberia, în septembrie 2014. Acesta se afla îngropat într-o viroagă aflată lângă un curs de apă care traversează cea mai mare şi mai friguroasă regiune a Rusiei, Republica Saha, cunoscută şi sub numele de Iacuţia. Specimenul care a primit numele de „Sasha”, după vânătorul şi omul de afaceri care l-a găsit, este potrivit oficialilor de la Academia de Științe Yakutian din Rusia, singura fosilă completă de pui de rinocer găsită până acum. Cercetătorii speră să extragă ADN-ul pentru a putea plasa aceste specimene pe arborele genealogic al mamiferelor. Autorul studiului Albert Protopopov, șef al departamentului de studii al mamuţilor din cadrul Academia de Științe Yakutian a declarat că rinocerul descoperit în permafrost are 1,5 metri lungime şi 0,8 metri înălțime. Dacă ar fi ajuns la maturitate, rinocerul ar fi atins o lungime de 4,5 metri şi ar fi avut o înalţime de 1,9 metri. Începând cu secolul al XVIII-lea şi până în prezent au fost găsite doar trei fosile ale unor adulţi din această specie. Două corpuri complete, fără blană au fost găsite în Ucraina de astăzi şi o mumie fără cap a fost descoperită în estul îngheţat al Siberiei. După studierea rămăşiţelor, Evgeny Maschenko, cercetător la Institutul de Paleontologie din Moscova a declarat că puiul de rinicer, avea probabil între trei şi patru ani la data decesului, dar încă nu este clar dacă era mascul sau femelă. Istoria ne spune că rinoceri lânoși (Coelodonta antiquitatis) au apărut acum aproximativ 35.000 ani, în timpul perioadei geologice numite Pleistocen, care a început acum 2.590.000 ani şi s-a terminat acum 11.700 ani. Aceştia se hrăneau cu vegetație ierboasă şi trăiau într-o regiune care se întindea din Spania (în vest) până în estul Siberiei (în est), regiunile subarctice (în nord) până în Marea Mediterană, sudul Siberiei și nordul Chinei (în sud). Rinocerii lânoşi au trăit în aceeaşi perioadă şi au împărţi acelaşi habitat cu mamuţii lânoşi, dar potrivit specialistului Potapova, cele două specii nu sunt înrudite. În timp ce mamutul lânos este o rudă îndepărtată al elefantului asiatic, rinocerul lânos este o specie legată de rinocerul modern. Dacă cercetătorii vor obţine ADN de la Sasha, intenţionează să obţină o secvenţă a genomului animalului. Acest lucru le va permite să identifice rudele cele mai apropiate ale acestei specii şi dacă au existat una sau două specii de rinoceri lânoşi în Pleistocenului superior. Deşi s-a vehiculat ideea că oamenii de ştiinţă ar putea folosi metode de clonare, pentru a „readuce animalele dispărute înapoi la viaţă“, potrivit declaraţiei lui Protopopov, în prezent este dificil de realizat acest lucru. În plus Maschenko răspunde cu o întrebare, „Chiar dacă acest lucru ar fi realizabil, ar trebui să o facem?“… Până se va răspunde la această întrebare putem să ne bucurăm de vitrina cu fosile din Epoca de Gheață descoperite la Copăceni (jud. Ilfov) și prezentate publicului în cadrul Muzeului Național de Geologie din București.
Lasă un răspuns