Așa l-a numit Constantin Noica pe Eminescu, „omul deplin al culturii românești”. Și o singură poezie de ar fi scris, Eminescu tot era „poetul deplin” pentru noi. Dar pentru el a fost departe de a fi „deplin”. Să ne gândim numai la faptul că a debutat ca actor. Cariera sa a început în lumea teatrului. Atât de mult a iubit teatrul încât a început să scrie piese, să traducă piese, să scrie cronici, să fie un om de teatru „deplin”. Citind cartea mea Shakespeare and Eminescu, celebrul critic american Harold Bloom mi-a spus, când am lansat-o la târgul Book Expo America, că a dedus din ea că „Eminescu este un Shakespeare al României”. Așa cum spusese și Radu Beligan la lansarea cărții mele în țară. Eminescu a fost foarte atașat de Shakespeare, îl considera maestrul său, așa cum arată în poezia Cărțile. Am urmărit pas cu pas urmele sale shakespeariene, legăturile cu piese ca Hamlet, Richard III, Furtuna sau Timon din Atena, piesă pe care începuse să o traducă în românește, a tradus primul act, consfințind adevărul că Eminescu este la noi primul traducător al lui Shakespeare, și am dedus că teatrul ar fi fost vocația sa deplină. Altfel nu se explică de ce însăși poezia lui este atât de epică și dramatică. Fiindcă multe poezii de-ale sale sunt extrase din piesele neterminate, așa cum arăt în cartea Magul călător. Dar contemporanii nu l-au înțeles. Însăși mentorul său, Maiorescu, nu i-a citit nici o piesă. L-a cotat numai ca poet. Și nu l-a încurajat de fel pe dramaturg.
La fel, toate istoriile literaturii române, și s-au scris multe, ignoră total dramaturgul, ba chiar un ilustru critic scrie că Eminescu „e nul ca dramaturg”. Ca apoi celebra triadă Patapleșanu (Patapievici, Pleșu, Liiceanu) să-l bage direct în „debara”! Și ce-au pus în loc? Gândirea lor plagiată! Un singur vers din Eminescu face cât „opera” lor clonată. Eminescu nu și-a terminat Dodecameronul dramatic din motive obiective. A trăit prea puțin, plus că a fost jefuit de idei din partea prietenilor, cum este cazul lui Caragiale. Eminescu îl angajase la ziarul „Timpul” și acolo își povestea piesele colegilor, printre care Caragiale și Slavici. Le-a povestit o piesă despre „moftangii”, apoi, văzând cât de interesat era Caragiale, i-a prezentat conceptul de moft, moftul fiind pus de Eminescu la baza societății românești, un concept bine conturat, pe care Caragiale l-a luat, a scos un ziar cu acest titlu, „Moftul român”, și a scris piesele despre moftangiii dâmbovițeni, piese de mahala! Și ca totul să fie „deplin”, Caragiale i-a sedus și iubita, pe Veronica, episod cunoscut și transpus de Eminescu în Luceafărul.
De asemenea, Internarea lui, a lui Eminescu, se datorează tot prietenilor. El locuia în gazdă la Slavici și, într-o zi, Maiorescu primește un telefon de la doamna Slavici, o unguroaică, să vină să-l ia pe Eminescu, să-l interneze, fiindcă face urât. Slavici nu era acasă. Nici Maiorescu nu a cercetat realitatea. A trimis un doctor cu cămașa de forță. Așa a ajuns Eminescu la un sanatoriu, unde a murit, din cauza unei pietre cu care a fost lovit la cap. A murit în sărăcie lucie. Guvernul i-a aprobat un ajutor după ce el murise!! Iar creierul i-a fost uitat pe o fereastră și s-a degradat.
Nu departe este și cazul George Enescu, care a murit departe de țară, sărac, într-un hotel parizian, fiindcă guvernul român, condus de Petru Groza, i-a refuzat revenirea în patrie, să fie îngropat la Tescani, unde își pregătise el cavoul. Ba a fost părăsit și de marea sa iubire, Maruca, soția lui, care nu urmărea decât să vândă casa pe care Enescu i-o cumpărase la Paris. Iar cadavrul a vrut să i-l fure un securist trimis cu acest scop din țară, noroc de violonistul american Yehudi Menuhin, elevul lui, care l-a salvat și s-a ocupat de înmormântare (la cimitirul Père-Lachaise). Chiar și când a fost bolnav, tot Menuhin l-a supravegheat.
Într-una din cărțile mele despre Enescu arăt cum și Festivalul închinat lui i-a fost confiscat. Pe un președinte de festival, Ioan Holender, nu l-au interesat decât banii, făcea afacerea prin firma fiului său, fiindcă a declarat că Enescu nu poate fi alăturat muzicienilor pe care el i-a adus în festival, nici muzicii care se cântă. Fără să înțeleagă de fel muzica isihastă a lui Enescu, a afirmat la o conferință de presă că „Enescu este nul ca și compozitor de operă”, el, care a fost un compozitor deplin, care a scris cea mai valoroasă operă din secolul 20, Oedipe, recunoscută de toți marii muzicieni ai lumii, cum ar fi André Piernet, interpretatul lui Oedipe la Opera din Paris sau Sébastien Soulès la opera din Altenburg. La noi, premiera a avut o distribuție fabuloasă, în frunte cu David Ohanezian, Elena Cernei, Zenaida Pally. Enescu a lucrat la opera sa peste 20 de ani, folosind o varietate de tehnici muzicale inovatoare, cum de la Richard Wagner nu s-au mai creat.
I-am spus lui Holender, cred că dacă Enescu mai trăia, nu-l invitați la festival, așa cum nu-l invitați nici pe Gheorghe Zamfir, cel mai mare muzician român în viață. Niciodată Zamfir nu a fost invitat să cânte pe scena festivalului, el, care are compuse peste 300 de piese simfonice. Pe care nu i le cântă nimeni. A cucerit tot pământul, este un artist „deplin”, dar acasă este total ignorat. Ba, când a făcut o școală de nai și era profesor la Conservator, a fost dat afară de Dan Dediu, iar președintele Adrian Iorgulescu nici nu vrea să audă de el, i-a ignorat dosarul de primire în Uniunea Compozitorilor!
Ce să mai spun de cazul Brâncuși, prezentat de mine în câteva cărți. Într-un interviu din „The New York Times”, cu prilejul retrospectivei organizare de Guggenheim Museum, Brâncuși a declarat: „Without the Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed”. El a spus „without the Americans”, nu a spus „fără Români”! Sau ar fi putut compune o frază care să înceapă „cu românii”, nu?! Da, nu i-a pomenit. Şi chiar şi existenţa sa o pune sub semnul acestui mare adevăr, fiindcă, fără suportul material oferit de americani, el nu ar fi existat. Ei i-au cumpărat toate operele şi l-au făcut să lucreze fără griji.
Sărăcia l-a alungat pe Brâncuşi din România, cum spunea elevul lui Constantin Antonovici, devenit sculptor american, a cărui semnal de alarmă a fost total ignorat de guvernanții români post-decembriști, când a trimis un mesaj în țară prin care cerea să fie ajutat (a fost internat cu forța într-un azil și opera sa, peste 2 000 de lucrări, prăduită! – exact cazul pictorului Mircea Ciobanu, care și el s-a împlinit în Occident – vezi volumul nostru Jaful secolului!). Am publicat acest mesaj al lui Antonovici în volumul Apocalipsa după Brâncuși, unde arăt cum a fost ignorat de ministrul de atunci, Andrei Pleșu, și de alți cunoscuți ziariști ai timpului, pe motiv că nu au auzit de el!! Am trimis peste tot mesajul, dar nimeni nu l-a publicat! Bravo intelighenția română! Așa se comportă ea cu mari artiști români, care au devenit „deplini” în altă parte. Iar Antonovici nici nu era deplin, când americanii i-au oferit un atelier la catedrala Saint John the Divine.
Ce să mai spun de soarta fulminantă de peste ocean a lui Brâncuși! La superlativ. Americanii l-au primit cu braţele deschise şi i-au onorat geniul în toate timpurile. Prezenţa lui Brâncuşi în America, mai ales la New York, a lăsat urme preţioase. Aşa cum am descoperit în documente, pe care le prezint în volumul Brancusi in America (ediție englezo-română). Ar fi ajuns Brâncuși un artist deplin dacă ar fi rămas în țară?!
Dovadă cât de în contrasens a fost statul român, criticii epocii, care l-au taxat drept „artist decadent” și i-au refuzat donația, Atelierul din Impasse Ronsin, fapt care l-a supărat atât de tare pe artist încât la bătrânețe a făcut ceea ce n-a vrut să facă toată viața, a cerut cetățenie franceză, ca să aibă unde să fie înmorântat, pe pământ francez. Ca nici după moarte să nu fie lăsat în pace de români: un grup de „făcători de bine” vor să-l deshumeze și să-l aducă „acasă”, să-l îngroape lângă părinții săi, al căror mormânt nici nu se cunoaște. Iar Brâncuși e cetățean francez. S-a opus însuși John Moore, băiatul lui Brâncuși, făcut cu pianista Vera Moore, considerând acest act barbar o „blasfemie”.
Sau vă recomand să citiți Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade, să aflați de ce marele istoric și scriitor român a refuzat să se mai întoarcă în țară, de la Legația din Lisabona, de frică să nu fie arestat și asasinat! Și care a cunoscut deplinătatea creației în Franța și America.
Ce scriitor îi datorează României „deplinătatea” realizării sale? În volumul Istoria literaturii neînregimentate arăt că scriitori și artiști neînregimentați sunt perle rare în România. Epoca socialistă a fost cea mai benefică pentru ei, dar cu o condiție, să fie bine înregimentați, să cânte cât mai inspirat PCR-ul și cuceririle socialiste. Era epoca în care nu puteai să cumperi un pachet de lapte praf pentru copii dacă nu erai membru PCR. Și eu nu eram, dar aveam de crescut trei copii. Golgota mea o descriu în această istorie. De câte ori am spus adevărul, am fost mazilit. De la Casele de filme am fost dat afară fiindcă scriam în SLAST cât de mediocri erau regizorii de film ai timpului. Teatrul „Bulandra” mi-a făcut un memoriu prin care cerea „conducerii superioare” alungarea mea din țară după ce am scris cronica la spectacolul Hamlet, unde arătam cât era de defect, fiindcă Horațiu nu-l poate trăda pe Hamlet. Ce să mai spun de TeVeR-oriști, care mi-au desfăcut contractul de muncă atunci când eu eram la filmare, realizam serialul Dunărea sacră, după poemul fluviu Memento mori de Eminescu. Și câte altele.
Am supraviețuit datorită unei vieți cumpătate, de chilie, și puterii dumnezeiești de a-mi crea o utopie rațională, Civitas Innocentiae, o Cetate a Omului purificat, încununată recent cu Profeția unei Noi Geneze, ignorată total de BOR. Geniu să fii, aici nimeni nu are nevoie de tine. Nu am nimic cu România, care e o țară minunată, dar păcat că e locuită, zic unii. Eu zic, bine că e locuită, dar să fie locuită de Oameni, nu de gunoaie, care se cred oameni. Ce artist deplin se poate forma în țara lui Iohannis, Ciucă și Ciolacu, semianalfabeți cu internet? Toți tinerii de talent fug care-încotro, să-și împlinească visurile mărețe. Aici vor rămâne numai guvernații, care se aleg ei între ei, să învețe să conducă tancurile Abrams americane!
Lasă un răspuns