Istoria foarte complicată a trecerii de la țarism la bolșevism a fost surprinsă ideal de Boris Pasternak în romanul Doctor Zhivago. Și nu numai istoria acelei perioade în care Rusia a fost scoasă de țâțâni, dar și viața marginală, și mai ales arta și literatura, fiindcă Pasternak avea să-și publice romanul în Italia, manuscrisul fiindu-i scos în mod clandestin și dus la Milano. Istoria halucinantă a acestei epoci este surprinsă prin viața unui medic poet, Iuri Zhivago, având meandrele ei, căsătorii, iubiri, copii, aventuri, dispariții, moarte. Intriga este foarte stufoasă și se atinge cu melodrama omului care iubește două femei și este iubit de ele. Istoria se reflectă la tot pasul în drama pe care o trăiesc personajele cărții, totul este la apogeu încât nu știi dacă Istoria îi manipulează pe oameni, le face viața, sau oamenii fac Istoria. Un destin fatal conduce această lume, omul se supune, este victima istoriei, a evenimentelor care se petrec într-un iureș nebun, fiindcă totul este scăpat de sub control și se spune că asta-i Revoluția. Așa are loc o concentrare de fapte mari ale istoriei, Revoluția din 1905, care zguduie țarismul, primul război mondial, revoluția din Octombrie, al doilea război mondial. Și spectrul continuă în ilogica faptelor cu ceea ce vedeam azi că se întâmplă în Rusia. Rusia nu s-a scnimbat.
După o perestroika necesară, care a dus-o spre libertate, spre civilizație, acum totul coboară spre acea Rusie barbară descrisă de Pasternak și de alți scriitori ruși, definind-o prin expresia „Jaf și Beție”. Ce dovadă mai clară vreți decât ce a spus recent Putin la analiza despre starea națiunii, i-a îndemnat pe ruși să nu mai bea, să se lase de băutură și să meragă la schi. Și cum a fost ucis Navalnîi? Toată povestea morții și îngropării lui te înfioară. Sigur, un alt Paternak al zilelor noastre scrie această dramă. Și Pasternak a redat perfect esența criminală a unui conducător al „revoluției”, total agonic, confuz, numit Pașa. Fapte epocale se întretaie cu povestrea de dragoste și de supraviețuire a lui Iuri, Lara, Tonia, Victor, Pașa și celelalte personaje secundare. Melodrama este construită în stilul marii literaturii ruse, al Annei Karenina, totul se derulează la apogeu, nimic nu este normal, reacțiile personajelor sunt incontrolabile, de nebănuit, spui că nebunia istoriei a intrat în ele. Normală nu este nici ecranizarea lui David Lean din 1965, care a făcut popular acest roman, filmul având un succes comercial de invidiat, fiind nominalizat la multe premii Oscar, obținând cinci.
Anormal este să vezi o dramă tipic rusească jucată de actori englezi și vorbită în limba engleză. Eroii sunt jucați de actorii englezi Julie Christie, Geraldine Chaplin, Rod Steiger, Alec Guinness, Tom Courtenay, Ralph Richardson, Rita Tushingham, iar personajele secundare tot de actori englezi. Numai rolul lui Iuri Zhivago este încredințat actorului egiptean Omar Sharif. Un rol de rebel îi este atribuit și lui Klaus Kinski. O adevărată paradă de vedete. Filmul a avut un buget de 30 de milioane de dolari și a atins numai în primul an de difuzare un box office de peste 111 milioane de dolari. Desigur, domină latura comercială, poate și abuzul tezist, care incriminează revoluția bolșevică, sălbăticia ei, inclusiv masacrele partizanilor, în luptele absurde dintre roși și albi. Frații s-au măcelărit între ei, așa cum se măcelăresc și azi frații din Ucraina cu cei din Rusia, ca și palestinienii cu evreii, în războiul Israel-Hamas.
De când Cain l-a ucis pe Abel, istoria a devenit un măcel nesfârșit dintre frați. NU mai există pace, nu mai există nici o soluție. Lumea și omul sunt stăpânite de paranoia. Iar rușii sunt campioni în a prezenta viața la limita existenței. Patima de stepă, specifică acestui popor, este permanentă. Nu există scenă să fie normală, totul este într-o continuă primejdie și dezumanizare. Iuri Zhivago se luptă să-și mențină umanitatea, istoria văzută prin ochii lui este la limita rezistenței. El are o sensibilitate aparte, fiind poet. Și mediul în care trăiește este intelectual. Este drama cumplită a decăderii burgheziei țariste. Care nu înțelege ce se întâmplă, deși ea a generat prăbușirea, macazul istoric. Și e suficient să ne gândim la secvența când cazacii țarului se năpustesc asupra unei demonstrații pașnice a muncitorilor. Revoluția este astfel prefațată, fiindcă atunci personajul Pașa (Tom Courtenay) spune că nimic nu se mai poate face pașnic, trebuie să punem mâna pe arme. Revoluția bolșevică a fost astfel justificată, a fost inevitabilă. Drama lui Zhivago și a familiei sale se derulează pe acest fundal fatalist, inevitabil, al istoriei. Ceea ce este din altă lume, depășind fundalul întunecat al istoriei, este iubirea. Partea de melodramă a filmului este marele suflu care rămâne, care se strecoară deasupra tumultului istoric. Iubirea se manifestă cu aceeași violență cu care se manifestă istoria, ea este de fapt luminița de la capătul tunelului. Modelul lui Pasternak a fost, desigur, Război și pace, unde viața eroilor se împletește cu istoria. Ce rămâne din om, în acest necontenit vălmășag al istoriei, care nu cunoaște milă? Oamenii mor pe capete, rămâne povestea lor de dragoste și speranța că poate cineva, în timp, va învăța din lecția ei.
Lasă un răspuns