Primele două duminici ale perioadei, bisericeşti, a Triodului, ne pun în faţa noastră, a minţii şi (a) conştiinţei noastre, două pilde/parabole deosebit de semnificative şi de elocvente pentru viaţa noastră spirituală şi (pentru) urcuşul nostru duhovnicesc: Pilda Vameşului şi a Fariseului (Ev. Luca, 18, 10 – 14) şi Pilda Fiului Risipitor (Ev. Luca, 15, 11 – 32)!… Aceste două pilde sau pericope evanghelice ne postulează în nişte ipostaze ori situaţii cât se poate de concrete şi de reale, în adevărată şi grăitoare asociere ori conexiune cu propria noastră viaţă şi (cu) diferite ori variate aspecte şi situaţii, punctuale, ale ei!… Căci, noi, fiecare dintre noi, ne aşezăm/ ne poziţionăm, fie între vameşul păcătos, dar plin de regret sincer, corect şi onest, plin de căinţă şi pocăinţă, fără îndrăzneală şi cu multă umilinţă şi smerenie, când recunoaştem şi ne cerem iertare, plini de asumare şi (de) responsabilitate, pentru toate faptele, greşelile, păcatele ori patimile săvârşite de-a lungul vieţii noastre, cerând, cu multă zbatere a inimii şi zdrobire a cugetului ca, Dumnezeu, Preabunului şi Preamilostivul, să fie „milostiv mie, păcătosului”, fie între cea a fariseului, orgolios şi mândru, plin „de realizări şi fapte măreţe”, care vine, plin de el, la Templu pentru a se arăta, grav şi „plin de importanţă” înaintea lui Dumnezeu care, aproape că ar trebui să-l primească cu surle, trâmbiţe şi, bine înţeles, cu covor roşu, de-a dreptul regal şi imperial!”…
Pasul sau paşii noştri realizaţi de către noi, în acord şi armonie cu vameşul, sunt plini de credinţă şi nădejde că am ajuns ori că ne aflăm, deja, pe drumul cel bun, ce duce spre mântuirea trupului şi a sufletului nostru, mai ales atunci când, ne aflăm în scaunul Sfintei Spovedanii, a Sfintei Taine a Pocăinţei, unde şi când ne plângem toată viaţa noastră cea rea, de până atunci, precum odinioară vameşul care stătea în Templu, în spate, neîndrăznind să-şi ridice nici măcar capul ori privirea şi numai se bătea cu pumnul în piept rugându-se, precum odinioară Psalmistul David, în Psalmul de pocăinţă 50!… În acest context, în aceeaşi ecuaţie ori cheie a (po)căinţei îi urmează vameşului, fiul cel pierdut, rătăcitor ori risipitor din cea de-a două pildă şi duminică a Triodului, care vine înaintea Tatălui său, plângându-şi faptele cu amar iar, Acesta – Dumnezeu Tatăl îl primeşte cu multă compasiune, îl reabilitează cu toată dragostea Sa părintească, şi îl tratează cu multă bucurie, voioşie şi ospitalitate pe acest fiu care, „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”…
În altă ordine de idei, cum spuneam şi, deci, în altă ipostază a vieţii noastre ne aflăm, atunci când, îl urmăm sau imităm pe fariseul triumfalist, plin de mândrie şi (de) emfază care, după cum se vede chiar şi cu ochiul liber, nu urcă la Templu, spre a se căi şi pocăi ci, mai degrabă, spre a-şi „etala” calităţile, faptele, realizările şi meritele sale, cu alte cuvinte, se „socoti” cu Dumnezeu şi cu „acest vameş” care, în optica şi viziunea lui arogantă şi plină de preţiozitate, nu este altcineva decât „un păcătos”, în comparaţie cu el şi cu personalitatea lui plină „de dreptate şi de adevăr”, căruia şi căreia îi lipseşte, însă, mila, îngăduinţa, compasiunea, iertarea şi, îndeosebi, smerenia ori modestia!…
Cum, de altfel, în chip oarecum, asemănător, se întâmplă şi cu fratele mai mare din cea de-a doua parabolă, care, nici măcar nu vroia să mai intre în casă, atunci când aude şi vede ce se întâmplă, ci, de departe, afară stând, îi reproşează, Tatălui său, cu o atitudine plină de rigoare justiţiară şi (de) corectitudine legalistă, tratamentul, în viziunea lui, preferenţial şi, deci, discriminatoriu, faţă „de acest fiu, (nu frate) care ţi-a mâncat averea cu păcătoşii şi cu desfrânaţii”, timp în care „eu îţi slujeam Ţie, cu credincioşie, fidelitate şi loialitate iar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied să petrec şi eu cu prietenii mei” uitând, sărmanul, că, în fond şi la urma urmei, „toate ale Mele ale tale sunt şi că, practic, tu eşti împreună cu Mine, tot timpul, permanent şi neîncetat ori neîntrerupt!”… De foarte multe ori dacă nu, de cele mai multe ori, fiind autosuficienţi, pretenţioşi şi emfatici, îl judecăm pe semenul, fratele şi aproapele nostru, mai mult decât atât: îl doborâm şi desfiinţăm, prin atitudinile, gesturile şi cuvintele noastre, ajungând, uneori, să-l facem din om neom, noi având certitudinea că „deţinem” chiar adevărul suprem şi corectitudinea veritabilă sau onestitatea autentică, uitând să „nu judecăm ca să nu fim judecaţi!” sau, „cu ce măsură veţi măsura cu aceea vi se va măsura!”, totodată şi cuvântul Părintelui Teofil Părăian conform căruia „ce faci te face şi, ţi se va face!”… Astfel stând lucrurile, al nostru este doar a (ne) plânge faptele, greşelile şi păcatele noastre, a avea, deci, atitudinea, umilă, sinceră şi smerită, a vameşului şi a fiului risipitor, căci, şi noi suntem, pur şi simplu, nimic altceva, decât nişte lacomi şi hrăpăreţi precum vameşul de odinioară sau nişte fii cheltuitori, risipitori, trădători şi prădători, egoişti şi desfrânaţi precum fiul (fratele) cel mic din Sfânta Evanghelie!… Viaţa noastră, în diferitele ei momente şi stări, pendulează între fariseism, ipocrizie, aroganţă, superioritate, preţiozitate, suficienţă de sine, mândrie şi autoritate, pretinzându-ne a fi, nimic mai mult sau mai puţin, decât, „buricul pământului ori centrul universului” în jurul căruia trebuie să graviteze toată creaţia şi toată suflarea, dacă ar fi cu putinţă iar, alteori, atunci când ne trezim, ne revenim, poate şi, datorită, intervenţiei/contribuţiei, pedagogice, plină de mesaj, sevă şi substanţă a lui Dumnezeu – cel Preabun dar şi Preadrept ori Preaînţelept, ajungem, în situaţia şi starea vameşului şi a fiului celui mic, realizând/conştientizând, micimea, eroziunea, corupţia şi păcătoşenia noastră, devenind, astfel, nişte oameni, normali, fireşti, plini de căinţă, pocăinţă şi umilinţă, înţelegere, dragoste, milă şi îngăduinţă faţă de aproapele, semenul şi fratele nostru, bine ştiind, în sfârşit, că nimic nu este al nostru, nimic nu ni se cuvine ci, pe toate le-am dobândit, drept dar, de la „Dătătorul/Dăruitorul a toate” de la „Cel plin de milostivire, dragoste, bunătate şi adevăr”, de la „Stăpânul şi Creatorul a toată făptura!”…
Prin urmare, aceste două parabole, care nu fac altceva decât să (ne) scaneze, ca un RMN spiritual – duhovnicesc, în cele mai dinlăuntru ale noastre, în toată adâncimea şi profunzimea sufletului, a vieţii şi vieţuirii noastre, au calitatea ori capacitatea de a ne aduce acolo, unde suntem, de fapt, de a ne arăta adevărata noastră faţă şi purtare şi de a ne ajuta, în cele din urmă, să punem început bun vieţii/trăirii noastre celei întru Hristos, care a concluzionat că” mai îndreptat a coborât la casa lui vameşul, în comparaţie cu fariseul!” iar fiul (fratele) mai mic „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”, pe sine, întru sine, adică întru ale sale, ajutându-ne în acest mod, să ne (re)găsim şi noi, întru noi, întru ale noastre, adică, întru adevărata, purificata şi convertita fiinţă!…
Lasă un răspuns