Uneori amintirea este cel mai bun medicament, ca și uitarea. Ce rost are să-mi amintesc cum a început războiul din Iugoslavia. Vizita lui Madeleine Albright, prima femeie care a ocupat funcția de secretar de stat al SUA, promotoare marcantă a intervenționismului liberal și a extinderii NATO. Într-un articol scris de Daniel Larson după moartea doamnei Albright, se spunea: „Albright a avut o influență majoră asupra politicii externe a administrației Clinton, străduindu-se să stimuleze permanent reacții cât mai agresive și mai intervenționiste la crizele și conflictele externe. Viziunea ei asupra politicii externe a lumii își are rădăcinile în istoria unei Europe devastate de război, ceea ce a condus la distorsionarea viziunii ei asupra problemelor internaționale și a încurajat-o să favorizeze prea des opțiunile militare”. Citeam și ce spunea marele jucător de tenis sârb, Novak Djokovic, despre nopțile petrecute în copilărie în adăpost. Avioanele aruncau moarte. Atunci eu nu înțelegeam nimic, aveam încredere în structurile occidentale, România abia eliberată de sub jugul comunist. Apoi am urmărit scenariul și am văzut cum totul se repetă, dar încrederea…?
De ce am făcut o introducere atât de lungă cu doamna Albright? Pentru că o văd pe doamna Victoria Nuland exact în aceiași postură. Doamna Nuland este aceea care vorbind la telefon a exclamat „Fuck the EU”. Și ce mai au în comun cele două doamne? Ideologia agresivă în crizele și conflictele externe. Iar faptul că: „Victoria Nuland a sosit miercuri (31.01.2024) în Ucraina pentru a avea discuții cu oficialii de la Kiev, pe fondul incertitudinii tot mai mari cu privire la asistența economică și militară a Statelor Unite ale Americii pentru țara aflată în conflict, în timp ce războiul cu Rusia este pe punctul de a intra în al treilea an. Ea a fost întâmpinată de Bridget Brink, ambasadorul Statelor Unite în Ucraina”. Scrie „Le Monde”: Soțul doamnei este un cunoscut autor și politolog american, specializat în studiul relațiilor internaționale și politicii externe americane. Haideți să vedem ce a scris dânsul. Cărțile sale au obținut recunoaștere pe plan internațional și sunt adesea considerate contribuții importante în înțelegerea sistemului mondial contemporan.
Iată câteva dintre cele mai cunoscute cărți scrise de Robert Kagan: „Puterea și ordinea: Serioasa Americă și visul unei noi ordini mondiale” (în engleză: „The Power and the Weakness: The Seriousness of American and the Dream of a New World Order”) – Această carte, publicată în 2002, analizează relația dintre puterea militară și influența politică a Statelor Unite într-un context internațional în schimbare rapidă. Kagan susține că ordinea mondială trebuie să se bazeze pe putere și că națiunile trebuie să fie pregătite să utilizeze forța pentru a-și proteja interesele și valorile. „Întoarcerea Istoricului: Democrație și ordine în politica postbelică” (în engleză: „The Return of History and the End of Dreams”). Publicată în 2008, această carte explorează evoluția sistemului internațional după sfârșitul Războiului Rece. Kagan argumentează că idealismul liberal al anilor ’90 a fost înfrânt de revenirea intersectării intereselor naționale și a rivalităților geopolitice. „Istoriile Amercii: Esențialismul și miturile americanului” (în engleză: „The American Histories: Essentialism and the Myths of America”). Această carte, publicată în 2011, abordează întrebarea fundamentală despre ce reprezintă Statele Unite și ce înseamnă să fii american. Kagan investighează poveștile și miturile care stau la baza identității naționale americane și cum acestea au fost folosite și interpretate în diferite contexte politice și istorice. „Marele Război de la Europa: Națiunile și declinul ordinii liberale” (în engleză: „The Great War of Europe: Nations and the Decline of the Liberal Order”) – A fost publicată în 2018 și explorează schimbările profunde care au avut loc în Europa și America în ultimele decenii. Kagan analizează modul în care politicile interne și internaționale au avut influență asupra structurii sistemului internațional și a ordinei liberale.
Acum înțelegem cum cine se aseamănă se adună, în cazul nostru să împartă… lumea. Parcă îl aud senatorul Lindsey Graham după ce biroul președinției ucrainene a publicat o înregistrare video de la o întâlnire a lui Graham cu Volodimir Zelenski și alți lideri de la Kiev, în care senatorul american afirmă că „rușii mor” datorită sprijinului militar pe care Statele Unite l-au acordat Ucrainei. „Este cel mai bun mod în care am cheltuit vreodată bani”, a subliniat Graham. Și ne mai mirăm de amenințările unui război? Mă întorc la una dintre cărțile domnului Kagan,„Marele război din Europa”, este o analiză asupra relațiilor internaționale și evoluției politice a Europei în ultimii ani. Autorul explorează ideea că Europa se confruntă cu o nouă eră caracterizată de rivalități și tensiuni, care pot conduce la un război în viitor. Kagan argumentează că ordinea globală construită după cel de-al doilea război mondial, condusă de Statele Unite și Europa de Vest, este sub amenințare. În timp ce America și Europa de Vest au adoptat o abordare mai mult orientată spre pace și cooperare, autorul susține că această atitudine nu este reciprocă în întreaga lume. Pentru a ne apăra mai facem un război mondial domnule Kagan…?
În legătură cu doamna Albright, din articolul lui Daniel Larson: Potrivit unei anecdote celebre, ea l-ar fi mustrat pe Collin Powell, pe atunci președinte al Statului major General: „Ce rost are să ai această armată superbă, despre care vorbești mereu, dacă nu o putem folosi?” Iar această doamnă avea rădăcini europene.
Dar să fie pace pe pământ, chiar suntem pe muchie de cuțit…!
Lasă un răspuns